România Misterioasă

Mistere și legende din România 8 minute de citire

Vulturul și lupul. Iarna la Oescus – Cap.2/4 – Una din ele

5 vizite
Fii primul care evaluează
Vulturul și lupul. Iarna la Oescus – Cap.2/4 – Una din ele

Femeia de la ușă

Înainte de a accesa YouTube

Valens se întorsese de la Phoibos și nu spusese nimic. Se culcase în haine, cu fața spre perete, iar Zia știa după respirație că nu doarme. Afară, gerul trosnea în grinzile acoperișului. Undeva sub ei, la parter, o ușă bătu o dată, apoi încă o dată, încet și hotărât.

Kyra urcă după un timp, cu o lampă în mână și părul strâns în năframă. Nu bătu. Spuse din prag, în șoaptă:

— Jos e o femeie. Zice că o cauți. Spune că ești țesătoarea din Valea Fierarilor.

Zia nu mai fusese numită așa de când fugise. Se ridică. Valens se întoarse pe spate, cu ochii deschiși, și o privi cum își trage șalul pe umeri.

— Vin cu tine.

— Rămâi cu Aelia.

Coborâră. În bucătăria hanului ardea un cărbune sub o oală de lut, iar lângă el, pe un taburet, stătea o femeie înfășurată într-un cojoc dacic prea mare pentru ea, cu catarama unui centiron roman strânsă peste el, ca să-l țină. Avea ghetele crăpate și degetele de la mâini învelite în cârpe murdare. Obrajii îi erau supți, iar buzele, albe de ger.

Zia nu o cunoștea. Dar privirea ei, atunci când ridică ochii, o prinse în loc, pentru că o mai văzuse, de nenumărate ori, la femeile din Valea Fierarilor în ziua în care i-au tuns părul. Era privirea cuiva care a învățat să nu ceară nimic.

— Tu ești Zia, zise femeia, în latină, cu accentul aspru din Apulum. Fiica lui Dizo fierarul.

— Eu sunt.

— Mă cheamă Dida. Sunt nevasta lui Sextus, brutarul de lângă forul de jos. Nu știu dacă îți spune ceva.

Nu s-au găsit articole pentru Istorie.eu

Universul Cunoașterii

Numele nu-i spunea nimic. Dar în spatele numelui ei era altul, pe care nu-l auzise niciodată și pe care îl purta de săptămâni în coaste, ca pe o așchie: două femei necunoscute, de la un izvor.

— Am venit pe jos de la Ratiaria, zise Dida. Am dormit pe unde am apucat. Un negustor m-a luat o zi pe căruță pentru un nasture. Nu mi-a mai rămas altceva de dat.

Kyra puse în fața ei un castron cu supă fiartă, iar Dida nu se atinse de el.

— Mănâncă, zise Zia.

— Mai întâi trebuie să-ți spun cine sunt.

— Știu cine ești.

Dida o privi lung. Își ridică încet mâna, cu degetele înfășurate în cârpe, și o așeză pe masă, ca pe un lucru pe care îl aduce de departe.

— Eu sunt una dintre cele două, zise.

Zia se așeză. Nu se hotărâse să o facă. Picioarele i se mișcaseră singure, ca la o femeie care a mers prea mult pe un drum pe care nu l-a ales.

Izvorul

Vulturul și lupul. Iarna la Oescus – Cap.2/4 – Una din ele

Dida mâncă, în sfârșit, dar încet, cu cotul strâns pe lângă corp, ca omul obișnuit să-i fie luat castronul. Valens coborâse și el și stătea în pragul bucătăriei, cu spatele de uscior, fără să intre. Zia nu se uita la el.

— Eram în ultima căruță, zise Dida. Cu Sosia, cumnată-mea. Ne dusese soțul ei cu tot ce aveam. Pe pas, la un izvor, am coborât să umplem burdufurile. Nu ne-am dus nici douăzeci de pași. Când ne-am întors, căruța era înconjurată. Erau cam treizeci, nu aveau scuturi. Mi s-a părut că mi-e rușine pentru ei, pentru cât de tineri erau.

— Ce au cerut? întrebă Zia, deși știa.

— Aur. Au luat tot. Covoare, trei cai. Apoi au zis că le mai trebuie ceva. Că omul lor, cel de pe cal alb, hotărâse așa. Noi două eram la izvor, departe de căruță, cu burdufurile în mână. Ne-au pus pe cai. N-au strigat, n-au rânjit. Au făcut-o cum faci un lucru care ți s-a poruncit.

Zia strângea cu degetele marginea mesei. În spatele ei, Valens nu se mișca.

— Cincizeci de zile am stat într-o colibă cu fum, în păduri. Nu ne-a făcut nimeni rău, în afară de frig și de teamă. Ne dădeau terci. Ne vorbeau în dacă și apoi se uitau unul la altul, ca și cum n-ar fi știut ce să facă cu noi. Eram un preț pe care îl puseseră, nu o pradă. Nu înțelegeam. Aveam un singur gând: că cineva a știut și n-a spus.

Zia nu clipi.

— Sosia a murit în a treizecea zi, zise Dida. De friguri, a zis unul dintre ei, un bătrân care știa să dea cu ierburi. Eu cred că a murit de așteptare. Se uita la ușă toată ziua. Nu mai mânca. Zicea mereu: o să vină. Sunt sigură că ea credea asta cu adevărat.

Nimeni nu spuse nimic. Cărbunele pocni sub oală.

— Nu am venit să-ți spun că e vina ta, adăugă Dida. Nu știu nici dacă e. Nu știu ce ai fi putut face, nici ce ai fi pierdut. Am stat cincizeci de nopți în coliba aceea și m-am gândit la toate acestea și n-am ajuns nicăieri.

— Atunci de ce ai venit?

Dida își ridică ochii.

— În noaptea a cincizecea, a intrat un om în colibă. Înalt, cu barba neagră, fără mâna stângă. În locul ei avea un cârlig de fier, legat cu curele. N-a zis nimic la început. S-a uitat la mine și la locul unde dormise Sosia. Apoi a spus, în latină proastă, ca un copil care a învățat ceva pe de rost: „Te scot. Mergi la Oescus. Caută țesătoarea din Valea Fierarilor. Ea e sora mea.” Mi-a pus un cojoc pe umeri și m-a urcat pe un cal. M-a dus până la fluviu, într-o noapte fără lună, și m-a lăsat lângă o barcă de pescari.

Zia își duse mâna la gură. Nu spuse nimic. Valens își trase încet umărul de pe cadrul ușii.

— A zis că mesajul e pentru tine, termină Dida. Nu pentru altcineva. De aceea am venit.

Mesajul

Dida închise ochii, ca o fată care își repetă lecția, și vorbi încet, fără să schimbe nimic din cuvinte.

— „Cotiso trece pe gheață la Oescus. Nu la vadul mare, la cel de sub insulă, unde apa se prinde ultima. Vrea grânarele legiunii, pline cu grâul pe care l-au adus din Dacia. Vin în patru nopți sau în cinci, când gerul ține. Sunt mulți. Au și trei care știu să spargă uși de fier. Eu merg în față, pentru că numai eu știu vadul de la mină, de când l-am urmărit odată cu un negustor.”

Zia nu clipea. Dida deschise ochii.

— „Nu cer nimic. Ce face cu asta e treaba ei.” Atât, Zia. Mi-a zis să repet exact așa.

Pentru o vreme, nu se auzi decât cărbunele. Apoi Kyra, care stătuse tot timpul lângă ușă fără să spună un cuvânt, făcu un pas înapoi, discret, și ieși în curte. Nu pentru că nu înțelegea. Pentru că înțelesese prea bine.

Zia se ridică și se duse la fereastră. Pe geam, gerul desenase frunze. Dincolo de ele, în noaptea fără lună, Dunărea era doar un loc unde se terminau luminile.

Știa ce i se cerea. Nu i se cerea nimic, și tocmai de aceea era mai greu. Scorilo nu-i spunea să-l salveze. Nu-i spunea să tacă. Îi punea în mână adevărul gol, cum pune un om un cuțit pe masă și se întoarce cu spatele. Dacă avertiza orașul, garnizoana avea să aștepte la vad, iar primul om care ar fi călcat gheața în noaptea aceea ar fi fost fratele ei, cu cârligul lui de fier. Dacă tăcea, grânarele ardeau. Poate și hanul. Poate și docurile, unde lucra Valens, unde lucra Bitu. Poate și Kyra, care o numea pe Aelia „puiul”.

La Piatra Corbului tăcuse. Atunci i se spusese că o alegere va costa pe cineva, și alesese pe cei necunoscuți. Acum cei necunoscuți aveau chipuri: unul se numea Dida, altul Kyra. Iar cel care mergea în fruntea lor, pe gheață, era singurul frate care îi mai rămăsese.

Se întoarse. Valens era la câțiva pași, nemișcat, cu ochii ațintiți în ai ei. Nu spuse nimic. Nu-i spuse să facă una sau alta. Era omul căruia, cu zile în urmă, îi spusese „nu mai plătești tu singur”, iar acum o lăsa să afle, fără ajutor, cât costă acest „singur”.

— Mâine, la ora la care se luminează, mă duce Naso pe gheață, zise el în cele din urmă. Voi ști mai exact.

— Dar o să afli același lucru, zise Zia.

— Probabil.

— Bine.

Se întoarse spre Dida și îi trase șalul mai sus pe umeri, cum ai face cu o soră, sau cu cineva cu care împarți o vină.

— Rămâi aici, spuse. Până trece asta, rămâi aici. Nu mai ești nimănui datoare.

(Visited 1 times, 1 visits today)

Dă povestea mai departe

Ai descoperit ceva interesant? Trimite articolul mai departe.

Facebook Postează

↻

Articole similare

Lasă primul comentariu

Comentezi ca Cititor

Impresii, completări sau o eroare găsită în articol. Fără linkuri, adrese de e-mail, numere de telefon sau cuvinte jignitoare.

Dacă ți-a plăcut articolul ne poți urmări pe Facebook, pentru alte noutăți.
Înainte de a accesa YouTube