Vulturul și lupul - Cap.2 - Satul de sub munte

Drumul gol

Înainte de a accesa YouTube

Drumul spre Ampelum urca de-a lungul râului, printre dealuri aurii, și toată dimineața veniră pe el oameni în sens opus. Căruțe încărcate cu paturi, cu butoaie, cu coteți de găini legați sus, ca niște turnuri vii; femei care mergeau pe jos, ținându-se de loitre; un bătrân cu o statuie mică de marmură în brațe, un zeu cu fața ștearsă de sărutări, pe care o purta ca pe un copil. Nimeni nu vorbea. Cine pleacă nu mai are nevoie de cuvinte; le lasă în urmă, împreună cu casa.

Toate drumurile coboară, își spuse Valens, atunci când oamenii au hotărât să plece. Doar al lor urca.

Pe la amiază trecură pe lângă o villa cu poarta deschisă. Pe prag, un câine dormea cu botul pe labe și nu se mișcă la zgomotul roților; era mort de câteva zile. Zia întoarse capul copilului la pieptul ei și nu spuse nimic. Valens opri catârul, intră în curte și ieși după puțin timp cu o bucată de pâine uscată, găsită în bucătărie, și cu o privire pe care ea nu i-o mai văzuse: privirea omului care socotește cât din lumea lui poate arde într-o singură toamnă.

Seara dădură peste un negustor. Pe marginea drumului, lângă un foc mic, un om scund, cu barba creață și cu un caftan de culoarea șofranului își păzea doisprezece catâri încărcați cu saci. Sirian din Palmyra, dacă te uitai bine la nasul lui; în Dacia erau mulți, veniți după aur, după fier și după vin.

— Barsamos, se prezentă el, întinzând o mână plină de inele. Și vă spun ca un om care a pierdut azi o avere, nu ca unul care vrea să vă sperie: nu urcați. Nimeni nu urcă acum spre munți. Doar nebunii și morții.

— Atunci suntem amândoi, zise Valens.

Siriacul râse scurt, fără veselie.

— Palmyra și-a pierdut regina, Dacia și-a pierdut împăratul. Nu e an bun pentru niciun neam. Ascultați-mă: am văzut azi-dimineață călăreți pe creasta dinspre miazănoapte. Mulți. N-au cerut vamă. N-au atacat. Doar s-au uitat.

Le dădu smochine uscate și un sul de lână. Zia îi mulțumi în greacă, singura limbă pe care o aveau toți trei în comun, și plecară în amurg.

Pe când urcau pe o potecă, auziră sunetul. Nu semăna cu nimic cunoscut: un urlet lung și scăzut, ca de lup, care se făcea vânt, iar vântul se făcea lup. Când ridică ochii, Valens văzu pe creasta dealului, pe cerul încă roșiatic, silueta unei prăjini cu un cap de fiară, iar din gura deschisă a fiarei, în suflarea serii, ieșea sunetul.

— Dragonul lor, zise Zia încet. Draco.

Nu s-au găsit articole pentru Istorie.eu

Universul Cunoașterii

Clopotul care înghite zeii . Capitolul I — Bătaia fără ecou
În dimineața în care clopotul bătu pentru prima dată după trei sute de ani, râul Veyr începu să curgă spre…

— Ne-au văzut.

— Ne-au văzut de dimineață. Dacă ar fi vrut, am fi fost morți.

Nu înțelese de ce lipsa unui atac îl făcea să se simtă mai rău.

Apa de întoarcere

Satul se numea Valea Fierarilor și nu se schimbase de când era Zia copil: douăzeci de case de lemn și de chirpici, urcate pe un versant, fiecare cu un horn din care ieșea fum albăstrui, iar în mijloc, lângă pârâu, o forjă mare de piatră în care bătuseră ciocane trei generații. Ceea ce se schimbase erau caii. Zeci de cai priponiți în fiecare ogradă, și la fiecare șa câte un arc scurt, atârnat.

Femeile ieșiră din case când trecu căruța, iar Valens le privi cum o privesc pe Zia: întâi cu mirare, apoi cu ceva mai întunecat. O bătrână scuipă pe urmele roților. Alta rosti, cu glasul ridicat ca să audă toți, un cuvânt, iar râsul care urmă nu avea nimic vesel în el.

— Ce-a zis? întrebă Valens.

— Iapă, spuse Zia, fără să-și întoarcă fața. Iapa romanului.

La poarta forjei îl aștepta un bărbat. Era înalt, cu umerii mari ai celor care au cărat piatră ani de zile, iar mâna stângă îi lipsea de la încheietură: bontul era înfășurat într-o piele cusută, ca o nucă într-o pungă. Ochii erau aceiași ca ai Ziei, apă de sub gheață, dar fără nimic din blândețea apei.

— Scorilo, zise ea.

— Ai venit, răspunse el în latină, ca să-l umilească pe roman, să-i arate că poate vorbi și el limba aceasta, dar n-o iubește. Și l-ai adus și pe el.

— A venit cu mine.

— Mi s-a spus că vii singură.

— Am venit cu fiica mea, să o duc la bunicul ei, zise Zia. Nu mi-a spus nimeni că nu mai am voie.

Fratele ei tăcu. Apoi făcu un semn, și doi călăreți cu fețele brăzdate de vânt îi luară lui Valens spata din cingătoare, o scoaseră din teacă ca să-i vadă oțelul și o aruncară într-o parte, pe pământ, ca pe o unealtă fără rost.

Dizo, tatăl, zăcea pe o rogojină lângă vatră, un bătrân uscat, cu pieptul sunând ca un foale spart. O recunoscu pe Zia după glas și pe copil după miros. Ridică mâna, atinse obrazul Aeliei cu degete care nu mai aveau putere și șopti ceva într-o limbă pe care Valens o înțelese pe jumătate. Apoi privi la roman.

— Ai adus-o, zise în latina stricată a bătrânilor care au lucrat pentru stăpâni. Acum du-te.

Dar nu doar Dizo îi spunea să plece. În ușa colibei se opriseră oameni. Printre ei, un bărbat cu părul strâns într-un coc și cu o brățară grea de aur pe braț, un bărbat ale cărui haine nu aveau ce aveau ale celorlalți, nici praf, nici cârpituri: Cotiso, căpetenia carpilor. Zâmbea. Zâmbetul acesta nu vestea nimic bun.

— Femeia rămâne, zise el în latină, ca și cum ar fi gustat cuvintele. Copila rămâne. Romanul pleacă. Viu sau mort, alege el.

Valens făcu un pas spre el. Mâna i se duse la locul unde fusese spata și nu găsi nimic. Doi bărbați îl apucară de brațe înainte să facă a doua mișcare.

— Valens, zise Zia în latină, tare, ca să audă toți, și apoi mai încet, aproape fără sunet, doar pentru el. Du-te. Dacă rămâi, te omoară în fața copilei. Du-te și întoarce-te.

— Nu te las.

— Mă lași acolo unde tot nu mă poți apăra. Dar poți să te întorci.

Scorilo îl însoți până la marginea satului, tăcut. La ultima casă, unde începea pădurea, rosti, privind în altă parte:

— Să nu te mai văd în valea asta, romanule.

— Dacă îi atingi un fir de păr…

— Eu o păzesc de ei, zise Scorilo. De tine nu pot.

Părul

Au venit după ea în zori, șase femei din sat, cu fețele acelea de vecine care au plâns împreună la nunți și la înmormântări și care acum nu aveau nicio lacrimă. Una dintre ele ținea un cuțit de tuns oile. Alta, un ciubăr cu apă de la izvor.

— Apa de întoarcere, zise cea mai bătrână. Cine a mirosit a fier roman trebuie să se spele, să se tundă și să se întoarcă la neamul ei.

Zia nu se împotrivi. Stătu în genunchi în fața izvorului, în frig, și simți cum cuțitul taie, o dată, de două ori, cozile ei grele, pe care le purta de când era copil, și cum cad în apă ca doi șerpi morți. Un șuvoi înghețat îi curse pe ceafă și ea își mușcă buza ca să nu țipe. I se luă brățara de bronz pe care i-o dăduse Valens la nuntă. I se luară și cele două Lares, aruncate în noroi, unde un copil le călcă în picioare. Pe cel de lut îl lăsară, poate pentru că nu-l recunoscuseră ca zeu.

— Iapa, șoptiră femeile în urma ei când se ridică. Iapa romanului. Cum ai putut?

Cum ai putut. Nu exista răspuns la întrebarea aceasta, pentru că nu era o întrebare.

Aelia se trezi țipând. O duseseră în altă colibă, iar Zia o auzi chemând-o, în latină, cu vocea aceea subțire care o străpungea ca un ac: Mama! Mama! O femeie o lovi peste gură.

— Aici nu se vorbește limba lupoaicei, spuse femeia. Aici vorbim ca oamenii.

Zia se repezi spre ușă și fu doborâtă de două brațe. Vergile veniră apoi, subțiri și iuți, peste spate și peste coapse, nu atât de tari încât să rupă pielea, dar destule ca să înțeleagă ce i se spunea. Nu țipă. Se uită în ochii bătrânei care o ținea de părul acum scurt și nu mai văzu în ei nicio urmă din femeia care, pe vremea copilăriei ei, îi dădea miere pe pâine.

O încuiară în magazia de sare, o încăpere joasă și fără ferestre, în care mirosul de sare și de pământ umed îi umplea gura. Acolo o găsi Scorilo, spre seară, cu pâine și o oală de lapte.

— Nu mânca încă, zise el, și se așeză pe un sac în fața ei, fără s-o privească. Ascultă-mă întâi.

— Tu m-ai tuns, zise Zia. Femeile au zis că tu ai poruncit.

— Eu am poruncit. Dacă te lăsam așa cum erai, Cotiso te lua ca pradă. Ca soră a mea, ești sub acoperișul meu și nu te atinge nimeni fără să treacă prin mine. Te-am tuns ca să nu te taie.

— Și copila?

— Va uita limba. Trebuie să uite, ca să trăiască.

Zia nu mai spuse nimic. Scorilo rămase o vreme frământându-și bontul, apoi vorbi mai încet.

— Cotiso n-a venit pentru tata. A venit pentru ultimul convoi. Cetățenii care pleacă de la Apulum în ziua dintâi a lunii: căruțe cu avere, cu aur, cu femei. Vor trece prin pasul de sub Piatra Corbului. Acolo îi așteaptă oamenii lui.

Zia simți cum pământul se strânge în jurul ei, ca și cum magazia ar fi început să se prăbușească.

— Printre ei sunt oameni pe care îi știu, zise ea. Femei care m-au învățat să țes.

— Și noi avem oameni, răspunse fratele ei. Copii care mor de foame după o secetă, mineri cu plămânii ruinați. Roma nu ne-a întrebat când a venit. Nu ne întreabă nici acum, când pleacă.

Plecă. Pâinea rămase pe sac, neatinsă, până dimineața.