Lumina din Rotondă - Descoperă România

Pe valea Geoagiului, dimineața de aprilie venea mai întâi pe dealuri și abia apoi pe pietrele vechi. Ana ajunsese la Rotondă înainte de ora șase, cu un termos de ceai, un trepied și un caiet cu colțurile îndoite de atâta purtat în rucsac. Nu era prima ei vizită, dar în dimineața aceea simțea ceva ce nu mai simțise: o răbdare aproape ca o rugăciune.

Înainte de a accesa YouTube

Biserica rotundă stătea în iarba udă, mică și încăpățânată, ca un om bătrân care a văzut prea multe ca să se mai grăbească. Aproape o mie de ani, spuneau cărțile. Zidurile ei trecuseră prin tătari, prin foc, prin uitare, iar în 1930 fuseseră demolate și ridicate iar de la temelie. Dar pietrele rămăseseră pietre, iar ferestrele, aceleași ferestre.

În jurul bisericii, pe iarbă, stăteau trei lei de piatră, ros de ploi. Ana îi salută din cap, cum făcea de fiecare dată. Veniseră odată de la Germisara, orașul de lângă ape calde, de pe vremea când pe aici trecea un drum roman spre munții Apuseni. Cineva i-ar fi ridicat pe un mormânt, iar un alt cineva, mult mai târziu, îi încastrase în zidul unei biserici. Nimic nu se pierde pe aici. Totul se reciclează în piatră.

— Domnișoară, v-ați trezit devreme!

Bogdan, paznicul tânăr, își făcea rondul cu cheia mare în mână. Obișnuia să spună povești turiștilor, iar pe una dintre ele o spunea cu o plăcere vizibilă.

— Știți legenda cu templierii? Se zice că, la întoarcerea din Ierusalim, au ascuns aici o comoară. Acolo unde cade lumina, în ziua cea mare.

Ana zâmbi.

— Rotonda e mai veche decât templierii, Bogdane. Secolul al XI-lea. Nici cruciadele nu începuseră.

— Știu, știu. Dar legenda e mai frumoasă decât cronologia.

Avea dreptate, și Ana nu-l contrazise. Intră în biserică și se așeză pe lespedea rece, cu spatele la perete, cu fața spre altar. Așteptă.

Cu aproape o mie de ani în urmă, un om pe nume Radu strângea piatră lângă râu.

Nu-i spunea nimeni așa în cărți, pentru că nimeni nu-i păstrase numele, dar numele nu e singurul lucru care rămâne dintr-un om. Rămâne uneori și felul în care a gândit.

Nu s-au găsit articole pentru Istorie.eu

Universul Cunoașterii

Sverdlovsk, 1979: accidentul biologic care a ascuns unul dintre cele mai grave secrete ale Războiului Rece
În aprilie 1979, orașul sovietic Sverdlovsk, astăzi Ekaterinburg, a fost lovit de un focar mortal de antrax. Zeci de oameni…

Radu fusese ucenic la zidari străini, care veniseră de departe, aduși de un stăpân al locului. Învățase de la ei mortarul, cioplitul, arcul. Dar mai ales învățase de la un bătrân tăcut, care la apus ieșea pe deal și făcea semne în praf cu un băț.

— Dacă vrei să faci o casă pentru Dumnezeu, îi spusese bătrânul, întreabă mai întâi cerul unde e Dumnezeu.

Radu nu înțelesese. Mult mai târziu, când bătrânul murise și el rămăsese meșter de unul singur, înțelese. Ridica o biserică rotundă, ca soarele, ca luna, ca o pâine, și știa ce vrea să prindă în ea: un moment. Un singur moment pe an, când cerul să intre în piatră.

Măsură de zeci de ori răsăritul de primăvară, în ziua când noaptea și ziua sunt egale. Înfipse țăruși în pământ, trase sfori, șterse și luă de la capăt. Apoi așeză două ferestre mici, una la apus și una la răsărit, deasupra altarului, una față în față cu cealaltă, așa cum se privesc doi oameni care s-au înțeles fără cuvinte.

Într-o seară de aprilie, înainte ca biserica să fie gata, stătea singur în interior. Soarele cobora. Raza trecu prin fereastra vestică, străbătu aerul plin de praf de var și ajunse la peretele opus, unde nu era încă nimic. Luminase totuși ceva.

Radu zâmbi. Știa că ceea ce făcuse nu va fi înțeles de cei mulți. Va fi doar frumos pentru ei, iar frumosul le era de ajuns.

Ana își ținea caietul pe genunchi. Pe filele lui desenase de zeci de ori același cerc, cu aceleași săgeți, calculând unghiuri după reguli pe care le știa de la cursuri: cum se comportă un ceas solar, cum un orificiu rotund, un oculus, poate înlocui muchia nesigură a unei umbre. La Rotondă, gaura era mai mare decât ar fi fost nevoie pentru un ceas obișnuit, aproape douăzeci și trei de centimetri. Dar principiul era același. Mijlocul unei pete rotunde de lumină se găsește mai ușor decât marginea unei penumbre.

Era un ceas, își spuse. Un ceas făcut din piatră, aer și răbdare, care nu arăta ora, ci anotimpul.

Pe la opt, lumina se schimbă. Mai întâi un fir subțire, ca un păr de aur, apoi tot mai gros. Trecu prin ferestruica vestică și se întinse pe lungimea bisericii, de la un capăt la altul, până în centrul umbrei. Acolo, în mijlocul întunericului, apăru un punct strălucitor.

Ana își ținu respirația.

Era exact așa cum scria în studiile pe care le citise. Exact așa cum îi povestise un om din oraș, care vedea fenomenul în fiecare primăvară: ca un laser plasat pe pământ, ca soarele răsărind dintr-un loc unde nu ar trebui să răsară. Lumina cădea acolo unde stătuse, odinioară, altarul, apoi se muta lent, milimetru cu milimetru, mângâind lespezile.

Cineva intră în spatele ei. Bogdan.

— Aici ar fi comoara, șopti el, fără să mai glumească.

Ana se uită la lumină. Apoi, într-o clipă de nesăbuință, se uită la peretele din dreapta. Acolo, încastrată în piatră, o stelă veche înfățișa o familie: o mamă, un tată, doi copii. Văzuse stela de zeci de ori, dar niciodată în lumina aceea, care făcea fiecare tăietură a pietrei să arate ca o ridă într-un chip viu.

Copiii erau îmbrăcați ca niște elevi. Unul ținea în mână ceva care semăna cu o tăbliță de scris, sau cu un sul.

Își aminti ce spuneau arheologii: că în Dacia romană, pe vremea când orașul Germisara avea terme și temple, copiii mergeau la școală. Că un părinte oarecare, cândva, plătise un sculptor să-i facă nemuritori pe cei doi băieți cu tăblițele lor.

Și Ana înțelese brusc ceva ce niciun studiu nu spusese. Cele trei straturi ale locului, copiii romani, zidarul de pe deal, ea însăși cu caietul, nu erau străine unul de altul. Toți fuseseră, la rândul lor, elevi. Toți învățaseră de la cineva să privească.

Seara, Bogdan o conduse la poartă.

— Mai vii în august? întrebă el. Spun cei de la centrul de tineret că se mai vede o dată, la sfârșit de vară. Și în octombrie, la lună plină, se mai întâmplă ceva, dar mai puțin sigur.

— Voi veni, spuse Ana. Dacă mă primești.

— Domnișoară, legenda zice că lumina arată comoara.

— Legenda are dreptate, zâmbi Ana. Doar că nu știe despre ce fel de comoară vorbește.

Plecă pe drumul de ţară, cu rucsacul pe un umăr. În urma ei, Rotonda din Geoagiu rămase în amurg, rotundă și tăcută, cu ferestrele ei mici deschise spre cer.

În interior, undeva, în centrul întunericului, mai strălucea încă o urmă de lumină. Nimeni nu o mai vedea, dar ea rămăsese acolo, la fel de exactă ca atunci când un om pe nume Radu o aștepta, cu o mie de ani în urmă, sprijinit de un perete încă nefinisat.

Notă: povestea de mai sus este ficțiune inspirată de articolul documentar. Radu, Ana și Bogdan sunt personaje imaginate; faptele despre Rotondă (vechimea, ferestrele aliniate echinocțiului, legenda templierilor, leii funerari, stela cu familia romană) provin din articol.

Articolul original: Marele ceas solar din Rotonda de la Geoagiu

(Visited 30 times, 30 visits today)