Vulturul și lupul. Iarna la Oescus - Cap.1/4 - Iarna fără nume

Docurile

Înainte de a accesa YouTube

Gheața se prindea întâi la margine, în apa moartă dintre pontoane, ca o coajă pe laptele lăsat peste noapte. Valens o sparse cu călcâiul înainte să urce pe schelă și o auzi plesnind scurt, cu un sunet de sticlă ieftină.

Lucra la docurile din Oescus de aproape o lună. Căra saci de grâu de pe corăbii pe chei, apoi din magazii în căruțe, și îi plăcea munca pentru că nu cerea nimic altceva decât spinare. Nimeni nu-l întreba cum îl cheamă. Șeful de echipă, un trac cu un singur dinte, îi strigase în prima zi „Tu, cel mare”, iar Valens răspunsese la asta, fiindcă nu era un nume și deci nu se putea greși.

Învățase să nu mai stea drept când trecea un ofițer. După douăzeci și doi de ani, trupul i se înfigea singur în pământ, cu bărbia sus, și trebuia să-l convingă de fiecare dată să se lase pe o parte, ca un om oarecare cu un sac pe umăr. Învățase să nu mai numere pașii. Învățase să nu caute cu ochii, pe maluri, locul unde ar fi pus el o santinelă. Pe asta din urmă nu o învățase încă.

Bitu lucra mai jos, cu doi băieți din Moesia, încărcând coșuri cu sare. Era slab ca o prăjină și vorbea acum în trei limbi, câte puțin din fiecare, ca să nu se ducă prea mult într-una singură. Spre Valens nu se uita decât când era sigur că nu-l vede nimeni. Atunci îi făcea semn cu bărbia, scurt: ai terminat? sau hai? Nu-l învățase nimeni asta. Oamenii care vin dintr-un loc ars își fac singuri o limbă fără cuvinte.

Pe fluviu, dincolo de ultimele corăbii legate pentru iarnă, apa curgea încă, neagră și grea, dar spre mijloc începuse să tragă la ea fâșii albe. Valens se opri din cărat și se uită. Nu voia să se uite; își dădu seama că o face. Gheața nu venea uniform. În dreptul insulei din fața portului se așternea mai repede, un cenușiu murdar, crăpat ca pielea unui bătrân. Dar spre vad rămânea un canal negru, unde curentul era prea tare. Cine voia să treacă acolo cu călăreți ar fi trebuit să aștepte încă patru, poate cinci nopți de ger.

Își spuse că nu e treaba lui. Își puse sacul pe umăr.

— Valens!

Glasul venea de sus, de pe cheiul de piatră, aspru și vesel, glas de om obișnuit să strige peste un câmp de instrucție. Lui Valens i se înțepeni spatele. Nu se gândise la nimic. Nu hotărâse nimic. Trupul se întoarse singur, jumătate de pas, cu bărbia sus, cum se întorsese douăzeci și doi de ani la numele acela, și abia după aceea înțelese ce făcuse.

Pe chei stătea un om într-o manta de subofițer, cu stiletul de scrib atârnat la cingătoare și cu un zâmbet larg. Îl cunoștea. Pe Naso îl știuse pe vremea când amândoi purtau părul scurt și coifuri prea grele.

— Știam eu, zise Naso. Doar un nătâng se uită așa la un fluviu.

Valens lăsă sacul jos încet, ca pe un lucru care se poate sparge.

Nu s-au găsit articole pentru Istorie.eu

Universul Cunoașterii

Clopotul care înghite zeii . Capitolul I — Bătaia fără ecou
În dimineața în care clopotul bătu pentru prima dată după trei sute de ani, râul Veyr începu să curgă spre…

— La Phoibos, în seara asta, adăugă Naso, încă zâmbind, dar mai încet. Nu mă face să te caut.

Apoi se întoarse și plecă pe chei, fără grabă, ca omul care n-a spus nimic important. În urma lui, Bitu stătea neclintit lângă un coș de sare, cu ochii mari. Valens nu-i făcu semn. Luă sacul înapoi pe umăr și urcă schela, pas cu pas, numărându-i treptele fără să vrea.

Hanul

Camera de sub acoperiș mirosea a pește afumat și a lână udă. Hangița, o grecoaică lată în umeri pe nume Kyra, le-o dăduse pentru puțin și pentru încă ceva: Zia țesea pentru han, cearșafuri și pături, iar seara Kyra venea să pipăie țesătura și să spună, fără să se uite la nimeni: „Merge.” Era cel mai mare compliment pe care îl primise Zia de la cineva care nu-i era rudă.

Părul îi crescuse până sub urechi și se încăpățâna să crească în toate părțile. Nu-l mai ascundea sub văl. În prima săptămână, la fântână, o femeie îi spusese în greacă, cu blândețe, „Ai avut friguri?”, iar Zia răspunsese „Da”, pentru că era mai ușor decât adevărul.

Aelia stătea pe pat și îi povestea păpușii de cârpă ce învățase în ziua aceea. Zia o asculta cu o ureche, cum asculți apa. Fetița amesteca acum trei limbi: latina de la tatăl ei, dacica de la mamă, câteva cuvinte grecești de la Kyra, și le amesteca fără jenă, ca un copil care nu știe încă ce vamă au limbile. Panis, zicea, apoi pâine, apoi artos, și râdea de cât de multe cuvinte are pentru același lucru. În satul de sub munte, pentru un singur cuvânt din acelea o încuiaseră pe Zia într-o magazie. Aici n-o certa nimeni. Zia nu se obișnuise cu asta; se uita uneori în jur, așteptând prețul.

Valens urcă mai devreme decât de obicei, cu pasul omului care a hotărât să nu spună ceva. Se spălă pe mâini în lighean și nu se așeză la masă. Rămase în picioare lângă fereastră, cu umerii prea drepți.

Zia îl privi un timp. Îi cunoștea spatele. De când trăia lângă legionar, învățase să-l citească mai bine decât fața, pentru că fața lui nu spunea niciodată nimic.

— Cineva te-a strigat, zise ea. Cu numele.

Nu era întrebare. El nu se miră. Așa făcea: nu se mira niciodată când ea știa.

— Un om din Gemina. Naso. L-au mutat la a cincea, scrib la cancelarie. Mă știe din tinerețe.

— Ți-a făcut rău?

— Nu încă.

Aelia ridică ochii la ei, simțind ceva ce nu avea cuvinte în nicio limbă. Zia îi luă păpușa din brațe, o puse pe pat și o acoperi cu pătura.

— Ce vrea?

— Nu mi-a spus. Mă așteaptă la Phoibos.

— Te așteaptă sau te cheamă?

— E același lucru.

Pe fereastră se auzea, departe, un ciocan de gheață: cineva spărgea coaja din jurul unei corăbii. Zia se ridică, se apropie și îi puse mâna pe braț, acolo unde mușchiul era tare ca lemnul. Nu-l strânse. Doar o ținu acolo.

— Du-te, zise. Și întoarce-te.

El dădu din cap o dată. La ușă se opri.

— Dacă e să plătesc ceva…

— Atunci o să plătim, spuse Zia. Dar nu mai plătești tu singur.

Scribul

Cârciuma lui Phoibos mirosea a ulei ars și a oameni uzi. Naso așteptase într-un colț, spate la perete, cu două pahare de vin amestecat cu apă și o strachină de nuci pe care nu le atinsese. Când îl văzu pe Valens intrând, făcu un semn cu bărbia, același semn pe care i-l făcea, cu douăzeci de ani în urmă, la ieșirea din corpul de gardă.

— Stai jos. Arăți ca un cioban.

— Muncesc.

— Se vede.

Valens se așeză. Nu atinse paharul. Naso îl privi un timp, cu zâmbetul lui larg, care nu ajungea până la ochi.

— Am copiat lista de la Apulum, zise. Eu. Am dus-o în spate, ca scrib, până aici. La litera V, un nume urmat de un singur cuvânt. Am pus degetul pe el și am zis: ce mai face prostul de Valens în rai? Nu credeam că răspunsul o să vină pe chei, cu un sac pe umăr.

— Sabinus a făcut-o.

— Știu cine a făcut-o. Cunosc mâna. Nu spun nimic nimănui. Nu sunt un monstru.

— Atunci ce vrei?

Naso se aplecă. Își coborî glasul, deși nimeni nu asculta.

— Prefectul taberei a primit trei rapoarte de la posturile de pe malul nostru. Fum dincolo, la nord. Cai de povară pe gheață, la margine. Cornul acela de noapte, spun santinelele, nu e al nostru. El zice că sunt hoți de oi și că hoții de oi nu trec Dunărea. Nu vrea să mai audă. Nu crede în carpi pe gheață, nu crede în nimic care nu e scris cu cerneală. Dacă are dreptate, nu se întâmplă nimic. Dacă nu…

— Dacă nu, cineva trebuie să fi spus.

— Cineva trebuie să fi spus, repetă Naso. Iar acel cineva sunt eu. Și eu n-am nicio idee dacă gheața ține sau nu. Tu te-ai uitat ca un om care știe.

Valens tăcu. În spatele lor, un matroz cânta ceva într-o limbă pe care nu o înțelegea nimeni.

— Mâine în zori mă duci pe fluviu, zise Naso. Îmi spui ce vezi. Îmi spui în cât timp pot trece călăreți. Atât. După aceea eu uit că te-am văzut vreodată, iar tu uiți că ai avut un camarad scrib cu limba lungă.

— Și dacă văd ceva?

— Atunci vezi bine.

Naso își goli paharul dintr-o înghițitură și se ridică. Lăsă pe masă un denar, cu un gest de om care plătește mai mult decât datorează ca să nu rămână dator.

— Zi-mi un lucru, Valens. De ce n-ai trecut pe sub numele altuia? Erau destui morți fără neam.

Valens se uită la mâinile lui. Erau crăpate de frig și albite de făina sacilor.

— Un om nu poate purta numele altuia fără să-l fure de la un mort, zise. Am văzut destui morți.

Naso rămase o clipă locului, apoi dădu din cap, ca un om care a înțeles mai mult decât voia, și ieși în noapte.

– va urma –

(Visited 32 times, 32 visits today)