Între 1960 și 1969, sute de soldați și de deținuți ai regimului comunist din România au lucrat din greu ca să redea Balta Ialo­miței agriculturii.

Acolo unde, timp de mii și mii de ani, la ploile cele mari, Dunărea se revărsa din matca ei și crea un paradis natural de smârcuri, japșe pline de pește și pământ mănos, s-a ridicat un dig falnic, care să împiedice apa să mai inunde pământul. Un an mai târziu, în aprilie 1970, când au venit iarăși ploile, apele umflate ale Ialomiței s-au oprit în Dunărea uriașă și au luat-o, furioase, înapoi.

Locul acela unde fluviul obișnuia să se reverse nu mai există. Rând pe rând, cinci dintre cele mai vechi și mai prospere lo­calități din Ialomița, urmașele în timp ale marelui Oraș de Floci, locul unde s-a născut Mihai Vitea­zul, au fost inundate cu totul. Mai întâi Piua Petrii, apoi satele Bobu, Brăilița, Sfântul Vasile și Chioara.

Din cauza acelui dig, oameni, locuri și secole întregi din istoria Bărăga­nului au fost sacrificate. Iar pentru ca oamenii să nu se mai întoarcă niciodată înapoi, autoritățile au ho­tă­rât să le dinamiteze casele, școlile, maga­zinele și bisericile și să le niveleze ulițele cu buldozerul.

Nu de ei, de oameni, mai era nevoie acolo, ci de realizările mărețe ale planului cincinal și de recordurile pro­ducției la hectar ale României Socia­liste.

Balta Ialomiței trebuia redată agriculturii, iar oamenii trebuiau să dispară. Au fost despăgubiți simbolic și au primit câte un petec de pământ în altă parte.

La Chioara, însă, în urma oamenilor au rămas, neclin­tite, crucile de piatră. Mai privesc o dată fotografiile, apăs butonul și închid. Tre­buie să ajung acolo. Pe câmpul acela cu cruci de piatră.

Citește întreg articolul.

Dacă ți-a plăcut articolul ne poți urmări pe Facebook, pentru alte noutăți.