Vulturul și lupul - Cap.4 - Prețul

Dizo

Înainte de a accesa YouTube

Fierăria era goală când Valens ridică capacul din podea. Un singur felinar atârna de grinda joasă. Pe o rogojină, lângă vatră, zăcea Dizo, cu ochii deschiși, iar lângă el, pe un scaun de lemn, ședea Zia, cu părul tuns scurt, ca al unui băiat, și cu fața atât de albă, încât părea străvezie.

Ea îl văzu înaintea lui Dizo. Nu spuse nimic. Își duse mâna la gură, apoi o coborî, ca și cum ar fi hotărât că nu are dreptul să strige. Valens ieși din pivniță, o luă în brațe și simți sub mâini coastele ei, pe care le recunoscu și nu le mai recunoscu: trupul Ziei slăbise în trei zile cât în trei ani.

— Aelia, șopti el.

— E cu mătușa. Cu Bendis, sora tatei. Ea a ridicat ușa magaziei de sare și mi-a spus că n-a văzut nimic.

Bătrânul își mișcă degetele. Valens se așeză lângă el, pe pământ.

— Dizo, zise.

— Romane. Glasul era un foșnet de frunze. Ai venit pe sub pământ. Ca o cârtiță. Bine. Pământul nu minte.

— N-am vrut…

— Ascultă. Bătrânul trase aer în piept cu greutate și fiecare respirație era o muncă. Eu am stat patruzeci de ani în mina asta. Am văzut stăpâni de la Roma, am văzut stăpâni din munți. Pământul nu are neam, omule. Neam e cine îți ține copilul când tu nu poți. Ai înțeles?

— Da.

— Atunci ia-le. Duceți-vă. Nu aici. Aici nu le lasă să trăiască, nici pe ea, nici pe fiică-sa. Duceți-vă acolo unde nimeni nu știe de ce neam sunt.

Nu s-au găsit articole pentru Istorie.eu

Universul Cunoașterii

Clopotul care înghite zeii . Capitolul I — Bătaia fără ecou
În dimineața în care clopotul bătu pentru prima dată după trei sute de ani, râul Veyr începu să curgă spre…

Tăcu. Zia îi luă mâna, îl sărută pe frunte, își puse obrazul pe pieptul lui. Afară, undeva, un cal bătu din copită.

Dizo muri în zori, fără zgomot, ca un opaiț care se stinge. Zia nu plânse. Rămase ghemuită lângă el, cu fața în haina lui care mirosea a fum, iar când Valens o ridică, vorbi pe un ton atât de scăzut, încât el trebui să se aplece:

— Cotiso va ataca ultimul convoi. În pasul de sub Piatra Corbului, în ziua dintâi a lunii. Mi-a spus Scorilo.

Valens simți gheața urcându-i pe șira spinării.

— Atunci mă duc la Sabinus. În două zile, prin galerii…

— Și Sabinus ce face? Aduce soldați. Soldații ard valea asta. Scorilo, mătușa Bendis, copiii care au aruncat cu noroi în mine, toți. Dacă tac, mor femei din căruțe, cu care am țesut, cu care am râs. Dacă vorbesc, mor ai mei. Nu știu cine e mai al meu.

Nu găsi ce să-i spună. Afară, un clopot de vită sună încet, ca la o înmormântare.

Bendis, bătrâna în negru, intră cu Aelia de mână și le spuse, fără să se uite la Valens:

— Trebuie să ardă înainte de apus. Așa vrea Cotiso, ca să nu stea oamenii să plângă. Mâine seara, la vad. Tot satul va fi acolo, și toți călăreții. Cine vrea să plece din valea asta, pe sub pământ, n-are alt timp mai bun.

Valens o privi cu uimire.

— Eu n-am văzut nimic, zise Bendis. Sunt o femeie bătrână și nu mai văd bine.

Aelia, în ușă, își privea mama cu ochi mari și nu spuse nimic, nicio vorbă, nici măcar în limba nouă pe care o învățase în trei zile, nici în cea veche. Apoi veni și își băgă degetul în gură, cum făcea doar când adormea, și își lipi fruntea de genunchiul lui Valens.

Vadul

Rugul se înălță la apus, pe prundișul de la vad, unde Ampoiul se lățea și se potolea. Tot satul fu acolo, și toți călăreții lui Cotiso, în cerc, cu torțele în mână, iar din gura dragonului înfipt într-o prăjină vântul făcea un cântec care nu era nici de doliu, nici de bucurie. Zia, tunsă și îmbrăcată în negru, privea de departe, de după ultimele case, cu Aelia strânsă de mână. De acolo se vedea cum Scorilo, cu o singură mână, apropie torța de lemnele uscate.

Flăcările se ridicară repede. Un ropot de voci urcă odată cu ele, iar Zia simți că nu mai poate sta. Nu de durere. Din cântecul acela, care îi era cunoscut ca propria respirație, ea nu mai făcea parte.

— Hai, șopti Bendis în urma ei, apăsând-o pe umăr. Acum.

Se strecurară prin spatele caselor, pe poteca de lângă pârâu, spre fierărie. Zia își ținea fiica în brațe și nu respira. În spatele ei, rugul trosnea. Înaintea ei, în gura neagră a pivniței, o mână o prinse și o trase în jos: Valens.

— Repede, zise el.

Dar cineva stătea în ușa fierăriei, cu felinarul stins la picioare. Cineva înalt, cu un bont pe care începuse să-l ude ploaia.

— Scorilo, zise Zia.

— Am văzut că nu mai plângi, rosti fratele ei. Când o femeie nu mai plânge, pregătește ceva.

Valens trase spata. Scorilo nu se mișcă: în mâna dreaptă avea o secure, nu ridicată, doar ținută, așa cum ții ceva ce nu știi dacă vei folosi. Între cei doi bărbați, Zia făcu un pas. Își lăsă fiica jos și o împinse ușor spre pivniță.

— Ascultă-mă, Scorilo. Dacă îl omori, nu mai am pentru ce trăi și mă arunc în rugul tatei. Dacă ne oprești, te alegi cu o soră pe care a tuns-o satul și cu o nepoată care va uita latina și își va uita numele. Nu-ți cer să ne ierți. Îți cer să ne lași.

— Și convoiul? zise el. Știi ce plănuiește Cotiso. Dacă pleci, știi ce știi, și ai lângă tine un roman care are prieteni printre soldați.

Era întrebarea la care nimeni nu voise să răspundă. Zia întoarse capul spre Valens. El își coborî încet spata, iar în lumina fără flacără a pivniței ea văzu pe fața lui aceeași oboseală pe care o purta ea însăși.

— Nu spun nimănui, zise Valens. Nu spun legiunii. Nu spun nici femeilor din căruțe, nici soldaților pe care îi cunosc, pe care i-am iubit. Dacă aș spune, soldații ar veni cu foc în valea asta, iar ai tăi ar arde, și tu primul. Nu pot să aleg între ei. Așa că nu aleg.

— Asta nu e nimic, zise Scorilo.

— E tot ce pot. Și îți cer ceva: oprește-l. Nu poți să-l împiedici să ia căruțele. Dar poți să-i ceri să lase oamenii vii. Femeile și copiii noștri vor muri la rândul lor dacă romanii se întorc cu securile. Fă tu ce nu pot eu.

Scorilo tăcu. Apoi îngenunche, greu, și scoase din cămașă ceva învelit într-o cârpă. Desfăcu cârpa: două figurine de bronz, curățate de noroi, cu poalele ridicate de dans.

— Le-am scos din apă, zise. Nu erau ale mele să le las acolo.

Zia le luă. Le ținu în palme o clipă. Apoi scoase din sân zeul urât de lut, cu ochii două găuri și cu brațele ridicate spre cer, și îl puse în mâna lui.

— Rămâne cu tine.

Fratele ei nu mai spuse nimic. Se dădu într-o parte.

Când trecu pe lângă el, Aelia întinse mâna și atinse bontul, cu un deget mic, ca pe ceva care doare. Scorilo își trase brațul, ca ars. Apoi îl lăsă la loc.

— Spune-i că bunicul ei a fost fierar, zise. Cel mai bun din valea asta.

Pivnița îi înghiți. În spate, rugul ardea, iar cântecul se ridica deasupra văii, mai puternic decât fusese, ca și cum satul ar fi știut că cineva îl părăsește și ar fi vrut să se facă auzit.

Celălalt mal

N-au aflat niciodată ce făcuse Scorilo.

Au mers cinci săptămâni spre miazăzi, pe drumuri pe care Roma le lăsase în urmă ca un om care își lasă hainele. Se alipiră unui convoi de țărani, apoi altuia; Barsamos, siriacul, îi găsi la Romula și le vându pâine pe datorie. Zia își purta părul scurt sub un batic. Aelia vorbea latina cu tatăl ei și dacă, încet, cu mama, în șoaptă, ca și cum limba ar fi fost un secret de ținut în buzunar. Bitu mergea mereu un pas înaintea lor, ca un câine tânăr care nu se poate hotărî dacă are voie să fie fericit.

La Dunăre, în dreptul Sucidavei, valuri de oameni așteptau bărcile: negustori, preoți, copii, soldați. Pe celălalt mal se vedeau corturi, fum și sclipirea scuturilor. Un ofițer cu fața obosită verifica trecerile cu o tăbliță, fără să se uite în ochii nimănui.

— Nume?

— Gaius, zise Valens. Gaius Aurelius.

— Legiune?

El deschise gura, apoi o închise. De după ofițer, de pe un butoi răsturnat, se uita la el un om osos, cu o cicatrice care îi despărțea sprânceana în două. Rămăseseră pe malul nordic doar câțiva soldați din ariergardă.

Sabinus nu spuse nimic. Își ridică încet tăblița, scrise ceva pe ea cu stiloul, o mică linie, și o ținu așa o clipă, ca să vadă și Valens. Apoi o întoarse către ofițer.

— Ăsta e din cei fără număr, zise. Cetățean. Lasă-l să treacă.

Valens trecu. Nu spuse mulțumesc; nu era loc de mulțumiri între ei. Doar când urcau în barcă, Sabinus rosti, fără să ridice vocea:

— Convoiul a ajuns. Ultimul. Aproape întreg.

Zia se opri cu piciorul pe margine.

— Au trecut pasul de sub Piatra Corbului, continuă Optio. I-au oprit niște călăreți și au cerut aur. Au luat tot ce era în ultima căruță: aur, covoare, trei cai. Au lăsat oamenii. Nu știu de ce. Două femei nu s-au mai întors de la un izvor; se zice că le-au luat. N-au spus cum se numeau.

Nu se întâmplase așa cum sperase Zia. Nu se întâmplase nici așa cum se temuse. Rămase în picioare, lângă barcă, cu mâna în mâna fiicei, privind apa neagră a Dunării, apoi urcă fără să mai întrebe nimic. Dacă își spuse vreodată numele acelor două femei, nu spuse nimănui.

Pe celălalt mal, țara nouă nu avea încă nume. Aveau să o numească tot Dacia, deși se întindea la sud de fluviu, doar ca să nu se simtă nimeni cu totul pierdut. Oamenii din ea vorbeau toate limbile, iar nimeni nu întreba pe nimeni de unde vine, pentru că toți veneau de undeva care nu mai exista.

Iarna găsiră o cameră sub acoperișul unui han din Oescus, unde se auzea Dunărea noaptea. Valens muncea la docuri. Părul Ziei crescuse până la urechi. Seara, când Aelia nu putea să adoarmă, Zia cânta cântecul acela cu cuvinte din două limbi, iar la sfârșit adăuga acum și un vers nou, în greaca lui Barsamos, ca să nu rămână nimeni uitat.

În lista morților pe care legiunea o purta cu ea peste Dunăre, la litera V, un nume era urmat de un singur cuvânt: mort. Nimeni nu-l citea. În noaptea de după Saturnalii, la prima ninsoare, Valens își cumpără prima pâine din țara nouă, și nu-l întrebă nimeni cum se numește.

(Visited 14 times, 14 visits today)