Vulturul și lupul - Cap.1 - Ordinul

Cornul

Înainte de a accesa YouTube

Cornul a sunat de trei ori peste castrul de la Apulum, iar Gaius Aurelius Valens, care stătea pe un butuc în fața barăcii și își ungea cu seu curelele sandalelor, înțelese de la a treia chemare că nu era o numărătoare obișnuită. Cornul nu sună de trei ori pentru numărători. Sună de trei ori pentru foc, pentru moarte și pentru ordine care nu se mai iau înapoi.

Se ridică fără grabă. În douăzeci și doi de ani de serviciu învățase că grăbitul înseamnă să arăți că ți-e frică, iar soldatul care arată că îi e frică ajunge primul în șanț. În jurul lui ieșeau ceilalți din barăci, strângându-și cingătorile, scuipând și înjurând în limbi pe care centurionii se prefăceau că nu le înțeleg: latină de Pannonia, greacă de Antiohia, tracă din satele de peste Dunăre și, din când în când, câte un cuvânt dacic rămas de la mamele care îi crescuseră în canabae.

Legiunea a XIII-a Gemina se aliniă pe câmpul de paradă, sub un cer gălbui de toamnă, în rânduri pe care vântul dinspre Marisus le făcea să pară mai rare decât erau. Prefectul legiunii urcă pe tribună cu un sul de papirus în mână. Era un om scurt și lat, cu obrajii roșii, și nimeni nu-l văzuse vreodată fără mantaua de purpură. Acum nu o purta. Stătea într-o simplă tunică de lână, ca un soldat de rând, și Valens simți cum i se strânge ceva sub coaste.

— Din porunca Împăratului Lucius Domitius Aurelianus, începu prefectul, cu un glas care trebuia să urce peste vânt, această provincie va fi părăsită.

Nimeni nu se mișcă. Undeva, în spate, un cal necheză și se opri brusc, de parcă cineva i-ar fi pus mâna pe bot.

— Legiunile, trupele auxiliare și administrația vor trece Dunărea. Cetățenii care doresc să ne urmeze pot veni cu noi, cu ce pot căra. Cei care rămân, rămân sub paza zeilor.

Mai citi despre căruțe, despre ziua dintâi a lunii viitoare, despre magaziile care trebuiau golite sau arse. Valens nu mai auzea. Privea ce se vedea de pe câmp: zidul de piatră pe care îl ridicase cu mâinile lui în al nouălea an de serviciu, turnul unde făcuse de pază nopți întregi, drumul care cobora spre canabae, acolo unde, printre acoperișuri de olane și de șindrilă, se ridica un fir de fum din hornul casei lui.

— Își taie piciorul ca să-și salveze trupul, murmură cineva lângă el.

Optio Sabinus era un om osos, cu o cicatrice care îi despărțea sprânceana în două, și avea obiceiul să spună încet lucrurile pe care ceilalți abia le gândeau. Scuipă într-o parte.

— Dacă trupul mai vrea să rămână legat de picior, adăugă.

— Taci, zise Valens, fără răutate.

Nu s-au găsit articole pentru Istorie.eu

Universul Cunoașterii

Clopotul care înghite zeii . Capitolul I — Bătaia fără ecou
În dimineața în care clopotul bătu pentru prima dată după trei sute de ani, râul Veyr începu să curgă spre…

Dar ordinul era acolo, între ei și toamnă, și nu mai avea cum să fie luat înapoi. Legiunea pleca. Vulturul legiunii, cel pe care îl salutaseră în fiecare dimineață timp de douăzeci și doi de ani, avea să fie scos din sanctuar și dus spre miazăzi, peste apă, într-o țară nouă care încă nu avea nici zid, nici nume. Iar un soldat nu poate rămâne. Un soldat este al legiunii, iar legiunea merge unde merge vulturul.

Se gândi la o femeie care țesea la lumina ferestrei și la un copil care adormea cu degetul în gură. Nu-i spusese nimeni ce avea să facă cu ei.

Casa din canabae

Casa lor avea două încăperi și un acoperiș de olane pe care Valens îl reparase de trei ori. Pereții erau de chirpici văruit, iar în colțul dinspre răsărit, într-o nișă săpată în zid, stăteau Lares: două figurine de bronz, cu poalele ridicate de dans, în fața cărora Zia punea în fiecare dimineață un strop de vin și o fărâmă de pâine. Ceea ce Valens văzuse abia după un an de căsnicie era că, în spatele lor, ascunsă ca un copil care se joacă de-a v-ați ascunselea, mai stătea o a treia figurină: de lut ars, urâțică, cu ochii două găuri și cu brațele ridicate spre cer. Nu o întrebase niciodată despre ea. Unii zei, își spusese el, sunt mai bine lăsați în pace.

O găsi la război, în lumina ferestrei, cu suveica în mână. Urzeala se întindea în fața ei, încărcată cu greutăți de lut, și printre fire creștea, rând peste rând, o dungă roșie ca sângele care începe să se usuce. Aelia, în spatele ei, încerca să-și învețe păpușa de cârpe să țină ochii deschiși.

— Ți-au dat ordin, zise Zia, fără să se întoarcă.

— De unde știi?

— Te-am auzit pe scară. Mergi altfel când ți se ia ceva.

Îi spuse. Povesti despre vultur și despre Dunăre, despre căruțe, despre ziua dintâi. Ea ascultă fără să oprească suveica și numai când el ajunse la cuvintele „cei care rămân” mâna i se opri deasupra firelor, ca o pasăre care a uitat unde voia să se așeze.

— Vin cu tine, zise ea.

— Nu e așa de simplu.

— Nu, nu e.

Se întoarse atunci, iar el o văzu așa cum o vedea în fiecare dimineață și tot nu se obișnuia: o femeie înaltă, cu fălcile late ale oamenilor din munți, cu părul negru împletit în două cozi grele și cu ochii de culoarea apei de sub gheață. Vorbea latina cu un accent care îi făcea pe soldați să zâmbească. Dar în canabae, unde se născuseră copii din toate neamurile, nimeni nu-i spunea că vorbește greșit. Îi spuneau, cu o strângere de buze, „Romana lui Valens”.

— În Moesia, zise ea încet, o să-mi spună că sunt dacă. Aici îmi spun că sunt romană. Acasă, la Ampelum, dacă m-ar vedea cineva din neamul meu, ar spune că sunt iapa romanului. Trei locuri și un singur om. Unde mă pui, Valens?

— Lângă mine.

— Lângă tine e o baracă într-un castru care pleacă.

N-avea ce să-i răspundă. Aelia veni între ei, cu păpușa în brațe, și întrebă într-o latină de copil, cu un cuvânt dacic înfipt în ea ca o piatră în pâine:

— Plecăm? Mama, plecăm cu tata la…

Și numele, un nume de loc din muntele mamei, rămase neterminat.

Seara, după ce o culcă, Zia cântă. Cântecul avea cuvinte din limba mamei ei și cuvinte din a lui, împletite ca firele unui covor în care nu mai știai care e de lână și care e de in. Valens, care nu înțelegea jumătate din el, îl știa totuși pe de rost. Stătea în pragul ușii și ascultă până când copilul adormi cu degetul în gură, iar în nișa din perete, între Lares și zeul urât de lut, flacăra opaițului tremura ca o inimă.

Băiatul cu vestea

Băiatul sosi a doua zi, în amurg, pe un măgar cu coastele ieșite, și nu bătu la ușă. Stătu în fața casei, în praf, ca un câine care a mers prea departe după un stăpân. Avea vreo doisprezece ani, picioarele goale și o cămașă de lână țesută în dungi pe care Zia o recunoscu înainte să-i vadă fața.

— Din Valea Fierarilor, zise ea, iar glasul îi tremură pe cuvântul acesta. Cum îți spune?

— Bitu, răspunse băiatul în dacă. Sunt al lui Scorilo. M-a trimis la tine.

Zia îl duse în casă, îi dădu apă și pâine, și Valens, care înțelegea din limba aceasta doar atât cât învățase în șapte ani de nopți, stătu deoparte și îl privi cum mănâncă. Băiatul vorbea cu ochii în pământ. Zia întrebă ceva, o dată, de două ori, iar răspunsurile veneau tot mai scurte.

— Tatăl meu moare, zise ea în cele din urmă, în latină, către Valens, dar privind în gol. Dizo. Pieptul, a spus băiatul, de la praful din mină. Tușește de un an, iar acum nu mai poate respira. Mă cheamă. Pe mine și pe copil. Până la prima zăpadă.

— Și?

Zia nu răspunse imediat. Se întoarse spre băiat și mai spuse ceva, scurt.

Băiatul își ridică ochii, și în ei Valens citi, înainte ca el să rostească cuvintele, ce urma.

— A zis să vină singură, murmură Bitu în latina lui stâlcită, pe care o învățase de la ucenicii fierarilor. Fără… fără romanul.

Liniștea care urmă era dintre cele care se aud. Undeva, în depărtare, un corn de santinelă dădu ora.

— Cine e acum în sat? întrebă Valens.

Băiatul coborî privirea. Nu răspunse.

— Cine e acum în sat, copile?

— Oamenii lui Cotiso, spuse în cele din urmă Bitu, aproape fără glas. Cei din neamul carpilor. Au venit la prima brumă. Sunt mulți cai.

Zia își strânse fusta în pumni. Carpii: dacii liberi, cei pe care Roma nu-i supusese niciodată de tot, cei care, în vremurile bune, treceau muntele cu turmele și, în vremurile rele, cu săbiile. Valens îi văzuse de departe, în războaiele de la graniță: călăreți mici și iuți, cu un dragon de metal în vârful unei prăjini, a cărui gură deschisă urla în vânt ca un lup sugrumat.

Dimineața, îl găsi pe Sabinus în fața armeriei, numărând sulițele rămase.

— Patru zile, spuse optio, fără să ridice capul, când îi auzi cererea. Două dus, două întors. În a cincea te scriu dezertor. În a șasea te caută ai tăi, cu ordin să te aducă fără cap, ca să nu mai întrebe nimeni nimic.

— Știu.

— E nebunie.

— Știu.

— Atunci du-te, zise Sabinus, și îi întinse o tăbliță de ceară cu sigiliul lui: un permis de patru zile. Și întoarce-te, Valens. Nu mă lăsa să scriu numele tău pe lista celor care nu s-au mai întors. Nu vreau să mă obișnuiesc cu așa ceva.

Plecară în zori, pe o căruță împrumutată, cu un catâr și o saltea. Zia ținea copilul în brațe și nu se uită înapoi nici măcar o dată. În poală avea o legătură mică, pe care Valens o recunoscu după formă: două Lares de bronz și, între ele, zeul urât de lut.