Vulturul și lupul - Cap.3 - Dezertorul

Lista morților

Înainte de a accesa YouTube

Apulum arăta, în seara celei de-a treia zile, ca o casă din care se mută cineva: lucrurile încă erau acolo, dar cu o goliciune înăuntrul lor. În piața din fața forului ardea un foc mare, iar arhivarii aruncau în el tăblițe de ceară, registre de impozite, hărți ale cadastrului, toată memoria bună și rea a provinciei, ca să nu rămână nimic în mâinile celor care veneau după ei. Statuile împăraților fuseseră coborâte de pe socluri și întinse pe pământ, în paie, cu fețele în sus, ca niște oameni obosiți. Templul lui Jupiter Dolichenus era gol: leii de piatră de la intrare plecaseră cu primele căruțe.

Valens trecu printre ele cu capul plecat, ca un om care se întoarce acasă de la o înmormântare. La poarta castrului, santinela îl lăsă să intre fără să-i ceară tăblița: nimeni nu mai verifica pe nimeni. În barăcile goale rămăsese doar mirosul, de lână udă, de fier, de ceapă prăjită.

Pe Sabinus îl găsi în cantină, singur la o masă, cu o ulcică de vin acru și cu fața omului care a numărat prea mult.

— Te-ai întors, zise Optio, fără bucurie.

— Doar ca să-mi iau lucrurile.

— Nu cred.

Valens se așeză și îi povesti tot: satul plin de cai, dragonul cu gura urlând pe creastă, spata aruncată în noroi, Zia lăsată în urmă printre oameni care o priveau ca pe o străină, cuvintele ei: du-te și întoarce-te. Sabinus ascultă fără să-l întrerupă.

— Du-te la tribun, zise când el termină. Spune-i. Să trimită o centurie, două.

— Și ce face centuria? Arde satul. Pe toți: și pe cei fără vină, și pe tatăl ei, care moare pe o rogojină, și pe copilul ei. Satul nu e vinovat de dacii liberi. E doar în calea lor.

— Atunci ce vrei?

— Să mă întorc. Să o scot de acolo.

Nu s-au găsit articole pentru Istorie.eu

Universul Cunoașterii

Clopotul care înghite zeii . Capitolul I — Bătaia fără ecou
În dimineața în care clopotul bătu pentru prima dată după trei sute de ani, râul Veyr începu să curgă spre…

Sabinus rămase mult timp tăcut. Pe pereți, umbra felinarului tremura, iar afară căruțele hurducau încă pe drum, spre sud.

— Douăzeci și doi de ani, zise în cele din urmă. Aproape pensia. Pământul de la Oescus, banii, un nume pe o lespede când mori. Ai muncit pentru ele.

— Le-am avut cât timp am vrut, spuse Valens.

Își scoase de la gât plăcuța de plumb pe care era scris numele lui și numărul centuriei și o așeză pe masă, între ulcică și tăblița de permisie.

— Scrie că am murit de friguri, la spital, în noaptea asta. Nu e nimic neobișnuit. Mor oameni în fiecare noapte.

— Dacă te prind…

— Nu caută pe nimeni care e mort.

Sabinus luă plăcuța. O întoarse între degete, o frecă de mânecă, de parcă ar fi vrut să vadă numele mai limpede. Apoi o băgă în cingătoare și se ridică.

— Murgul meu e în grajd, zise, cu spatele. Nu l-am mai călărit de la ultima paradă. Cred că ar vrea să alerge. Și, Valens…

— Da?

— Dacă mori de-adevărat, să nu mă pui să te scriu de două ori.

Valens plecă în noaptea aceea, fără scut și fără coif, doar cu o spată luată din armerie și cu mantaua cea veche, pe un cal care nu era al lui. În urma lui, în piața din fața forului, cineva dădea foc ultimelor registre, iar în flăcările lor numele lui Aurelius Valens ardea odată cu toate celelalte.

Țara goală

Valens călări toată noaptea, pe murgul lui Sabinus, pe un drum pe care căruțele îl lăsaseră bătătorit și gol. Cerul se limpezi spre miezul nopții, iar stelele erau atât de multe deasupra dealurilor, încât ți se făcea frică de ele.

Dimineața dădu peste un sat ars. Nu era mult de văzut: câteva grinzi negre, un cuptor de pâine rămas în picioare ca un mormânt, un car cu roata ruptă. Niciun trup. Cei care ard satele nu uită de obicei să-și ia morții. Dar în urma lui, când își legă calul de un par, se auzi un foșnet.

Băiatul stătea ghemuit după cuptor, cu un cuțit scurt în mână, cu vârful ațintit în burta calului. Era Bitu, mesagerul, dar cu o față pe care Valens n-o recunoscu: un ochi umflat, buza spartă, cămașa ruptă la gât.

— Dă-te înapoi, romanule.

Valens nu-și trase spata. Își desfăcu mâinile și le arătă goale, apoi făcu ceea ce nu mai făcuse de multă vreme: vorbi dacă, stângaci, ca un om care vorbește într-o limbă învățată de la o femeie, în nopți lungi.

— Nu vin să te omor. Ce ți-au făcut?

— Au aflat că eu am dus vestea. Cotiso a zis că am chemat în sat un câine roman. M-au bătut și m-au legat de un par. Am fugit azi-noapte.

— Zia?

Băiatul tăcu o vreme.

— E în magazia de sare. Copila e cu femeile. Nu o lasă să vorbească limba ta. Dar sunt vii. Amândouă.

Valens simți cum i se desface în piept un nod pe care îl purtase patru zile. Se așeză pe un butuc și rupse pâinea în două.

— Nu pot intra în sat. Sunt prea mulți.

Bitu mesteca pâinea, privindu-l cu bănuială și cu foame.

— Există o altă cale, zise el într-un târziu, înghițind. Pe sub munte. Prin galeriile vechi, cele făcute de ai tăi. Se deschid în pivnița fierăriei. Scorilo le știe, dar n-a mai coborât în ele de când și-a pierdut mâna.

— De ce mă ajuți?

— Nu te ajut pe tine, spuse băiatul. Îți fac un târg. Mă iei cu tine, după aceea, peste apă. Eu nu mai pot rămâne.

Valens se uită la copilul acesta de doisprezece ani, care vorbea ca un om de patruzeci, și făcu singurul lucru pe care îl putea face.

— Bine, zise. Peste apă.

Galeriile

Intrarea în galerie era ascunsă după un pâlc de alunișuri, la poalele unui deal tăiat ca de un cuțit uriaș. Băiatul își aprinse opaițul, mic, de lut, cu fitil gros, și coborî înaintea lui, pe o scară de lemn pe care umezeala o înnegrise.

Înăuntru era frig. Un frig vechi, care nu se desprinsese niciodată de piatră. Galeria era îngustă cât un om și jumătate, cu pereții netezi acolo unde sute de mâini îi atinseseră în sute de ani, iar din loc în loc, în stânca de deasupra capului, se vedeau urmele dălților și mici nișe pentru opaițe. Aerul mirosea a pământ, a lemn putrezit și a ceva dulceag, de piatră veche. Undeva, departe, picura apa, rar, ca un ceas care numără altceva decât timpul.

— Ai tăi au făcut astea, zise Bitu, fără răutate, cu opaițul ridicat. Noi doar am murit în ele.

Merseră ore în șir. Se târâră pe sub bolți coborâte, trecură pe lângă hornuri prăbușite, pe lângă o scară de bârne lăsată de mult în pământ, de unde se vedea cerul ca printr-o pânză de păianjen. În a treia cameră, Valens se opri. Pe o piatră netedă, uitată de oricine, stăteau trei tăblițe de ceară înnegrite, legate cu sfoară, abia păstrate. Cu degetul, sub lumina opaițului, citi câteva rânduri scrijelite în litere mărunte: o învoială de muncă între un oarecare Aurelius, supraveghetor, și un grup de mineri; lunile cuvenite, plata, jurământul pe zei.

— Aici s-a prăbușit, spuse Bitu, arătând în beznă. Scorilo era în a doua galerie, cu un par de fier în mână. A ținut tavanul cu spatele cât să iasă ceilalți. Când l-au scos, avea mâna sub piatră. Procuratorul a zis că e vina lui, că n-a sprijinit bine. Nu i-au plătit lunile.

Valens rămase cu tăblițele în palmă. Își aminti dintr-odată de leafa lui, care venea în fiecare lună, de pâinea lui, de pământul de la Oescus promis după douăzeci și cinci de ani. Își aminti că banii din care fusese plătit proveneau și din ce ieșea din locurile acestea și simți ceva asemănător rușinii, dar mai gol: nu se știa vinovat, dar nici nevinovat nu se simțea.

Puse tăblițele la loc, cu grijă, cum ai așeza un mort.

— Hai, zise.

Spre dimineață, după o urcare pe o scară în care lipseau trei trepte și una se rupse sub piciorul lui, ajunseră într-o pivniță cu pereți de piatră, plină de butoaie și de saci, în care se simțea miros de cărbune și de fier încins. Deasupra lor, prin podeaua de scânduri, se auzea, în sfârșit, un ciocan.