Ţepeş, adică „cel care trage în ţeapă”, despre ale cărui cruzimi s-a dus vestea în toată Europa prin mici broşuri scrise cu litere groase şi cu gravuri în lemn, închipuind grozăviile cruntului tiran, a fost totuşi socotit ca un făcător de dreptate şi apărător al celor năpăstuiţi. Într-un ceas de deznădejde, Eminescu, care prevedea necesitatea unui mântuitor al neamului cu misiune mesianică, îl invoca, să vină să curme nedreptăţile vieţii noastre sociale, care necinstesc amintirea marelui nostru trecut: „Cum nu vii, tu, Ţepeş doamne…”.

La castelul din Ambras, lângă Innsbruck (Austria), se află un portret în ulei al lui Vlad Ţepeş, îmbrăcat într-un costum de modă străină, cu o cuşmă împodobită cu pietre scumpe şi o egretă, o haină cu guler de blană, părul lung şi buclat lăsat pe umeri. Figura are ceva neliniştitor, ochii mari uriaşi şi fixi; gura sub mustaţa subţire şi împletită, cu buza de jos imensă lăsată în jos, are ceva sadic şi bestial.

Însuşi scriitorul francez Victor Hugo, care auzise despre faima crudului domn poate de la studenţii români din Franţa, s-a simţit atras de această figură a Evului Mediu şi i-a închinat câteva versuri din culegerea scrisă în 1859, sub titlul de „La légende des siècles”, adică „Legendele secolului”. Victor Hugo ştie despre obiceiul tragerii în ţeapă şi despre executarea solilor turci de către Vlad; versurile sale au ceva sumbru și tragic.

Dacă unii istorici mai romantici întrebuinţau despre Ţepeş expresii înflorate – „Nici o tigresă nu şi-a apărat puii mai aprig contra inimicilor decât Vlad care şi-a apărat românii în genere contra turcilor şi altor inamici din afară şi din ţară” (I. Heliade Rădulescu), alţii, dimpotrivă, îl privesc ca un tigru însetat de sânge: „Să ne întoarcem privirile de la acest tigru feroce” . scria Kogălniceanu.

Un alt mare istoric român, A.D. Xenopol, spunea despre Ţepeş: „Aceste cruzimi aveau totuşi o ţintă politică şi în aceasta se deosebeşte Vlad Ţepeş de monştrii ce stătuseră odinioară pe tronul împăraţilor romani. Muntenia, anume, în tulburările încercate sub urmaşii lui Mircea cel Bătrân ajunsese într-o deplină anarhie. Niciun principiu, nicio autoritate nu mai erau recunoscute şi respectate. Boierii împărţiţi între partida Dăneştilor şi ale Drăculeştilor se mâncau unii pe alţii, iar hoţii umpluseră ţara, încât nimeni nu mai era sigur pe viaţă şi averea sa. Politiceşte ţara era căzută într-o adevărată prăpastie”. Aşadar, Ţepeş era nevoit să fie crud, ca să ridice ţara din prăpastie, era călăuzit numai de patriotism.

Un alt istoric român, Ioan Bogdan, îl vede într-o lumină foarte proastă pe Vlad Ţepeş: „Un personaj care n-ar trebui să se dea astăzi în şcolile noastre drept model de vitejie şi patriotism, ci de care ar trebui să ne ruşinăm, ca de un trist produs al unor vremuri barbare şi al unei naturi patologice moştenite. Din întreaga domnie a acestui crunt tiran nu cunoaştem decât fapte de bestială cruzime; nimic nu arată grija lui fie pentru propăşirea materială a ţării, fie pentru biserici şi mănăstiri. El dă dovezi de o deprimare completă a inteligenţei. E un artist în crimă, probabil un paranoic. Nedemn vlăstar din neamul lui Mircea Vodă”.

Dacă ți-a plăcut articolul ne poți urmări pe Facebook, pentru alte noutăți.