La doar câteva luni de la începerea procesării sterilului la Baia Mare, s-a produs accidentul cu cianuri din 30 ianuarie 2000, cunoscut ca ‘al doilea Cernobîl’ din cauza impactului devastator pe care l-a avut asupra mediului.

Accidentul minier din 2000 de la Baia Mare a constat într-o scurgere de cianură produsa lângă Baia Mare. Accidentul s-a produs la societatea Aurul S.A., un joint-venture al companiei australiene Esmeralda Exploration și al guvernului român. Cianura deversată a afectat râurile Săsar, Lăpuș, Someș, Tisa și Dunăre înainte de a ajunge la Marea Neagră. Apele poluate, în special Tisa și Dunărea, au provocat moartea unei mari cantități de pește în Ungaria și în Iugoslavia. Accidentul a fost unul dintre marile dezastre ecologice din Europa de după Cernobîl. S. C. Aurul, operatorul minier, este un joint venture format de Esmeralda Exploration și de guvernul român. Compania susține că are capacitatea necesară pentru a curăța un reziduu toxic minier numit tailing, care, sub formă de praf, începuse să fie împrăștiat de vânt. Promițând că va curăța aceste reziduuri și că va continua exploatarea aurului cu ajutorul cianurilor, compania a ales să-și depoziteze noile reziduuri într-un lac de baraj în apropiere de Bozânta Mare.

În noaptea de 30 ianuarie 2000 barajul a cedat deversând 100 000 de metri cubi de ape contaminate cu cianuri (aproximativ 100 de tone de cianuri) s-au împraștiat peste câmpuri și în sistemul hidrografic local. Esmeralda Exploration a dat vina exclusiv pe căderile importante de zăpada din zonă. Cinci săptamâni mai târziu, o altă scurgere, de astă dată cu metale grele, a lovit regiunea. Un dig a cedat în Baia Borșa și 20 000 de metri cubi de apă contaminată cu zinc, plumb și cupru s-au deversat în Tisa. Un an mai târziu, o altă scurgere de cianuri s-a produs în mod deliberat în România, în râul Siret.

Raportul intitulat ‘Scurgerea de cianură de la Baia Mare, România’, realizat de către Programul Națiunilor Unite pentru Mediu (UNEP) și Biroul pentru Coordonarea Afacerilor Umanitare a concluzionat că în urma fisurării digului iazului de decantare al Aurul SA, aproximativ ‘100.000 de metri cubi de lichid si deșeuri conținând între 50 si 100 de tone de cianură, precum și metale grele au ajuns în Săsar, apoi în Tisa şi în Dunăre’. Bazinul Tisei era considerat ca fiind unul dintre cele mai curate din Europa, adăpostind cel puţin 20 de specii protejate de peşte. Fisurarea a fost probabil cauzată de o combinație între greșeli de proiectare ale instalațiilor folosite de Aurul, condiții neașteptate de operare și ploi abundente. Surse românești au declarat că, în România, scurgerea a cauzat întreruperi ale furnizării de apă potabilă în 24 de orașe și costuri pentru uzinele de purificare și pentru alte industrii datorită întreruperii proceselor de producție.

La patru săptămâni de la accident, urme de cianură au fost identificate si în Delta Dunării. Conform estimărilor oficiale, au fost necesari cinci ani pentru repopularea cu peşte a râurilor afectate și 10 ani pentru refacerea totală a florei şi faunei. Daunele asupra vieții acvatice au fost agravate de faptul că scurgerea a avut loc în timpul iernii, când cianura se degradează mult mai lent la temperaturi scăzute și condiții de gheață (Mineral Policy Institute 2000). În plus, toxicitatea cianurii pentru pești crește de trei ori pentru fiecare 13 grade Celsius de scădere a temperaturii (Moran 1998).

Într-un interviu pentru BBC din 15 februarie 2000, președintele Esmeralda Exploration, Brett Montgomery a declarat că ‘raportările privind daunele provocate de accident au fost extrem de exagerate’. Mai mult, operatorul minier a sugerat că peștele ar fi putut muri de la nivelul foarte scăzut de oxigen din râurile îngheațate sau în urma inundațiilor.

În mai 2000, compania Aurul SA a organizat o întrunire cu membrii comunității locale afectate în vederea reluării activității uzinei. La această consultare a participat și corespondentul BBC George Monbiot care a realizat transcrierea discuțiilor. Pe durata întrunirii un reprezentant al societății miniere i-a adresat următoarele domnului Matra, localnic de 76 ani ce locuia în apropierea zonei de rupere a barajului: ‘Ca și în cazul altor accidente anterioare, nu este nevoie să vă adresați instanțelor internaționale, nici chiar instanțelor locale. Negocierile ar trebuie să se poarte între persoane afectate (n.r. de accident) și Aurul’. Domnul Matra a mai adăugat că deși autoritățile au luat probe de apă din zona unde locuia, nimeni nu a revenit cu rezultatele testelor sau cu măsuri de urgență și precauție ce ar fi trebuit luate. Mai mult George Monbiot a afirmat că sătenii ce lucrau la iaz au fost instruiți să nu le spună cunoscuților ce s-a întâmplat.

Societăţii băimărene i s-a permis reluarea activităţii în iunie 2000, la cinci luni după producerea dezastrului ecologic, pe baza unui permis temporar emis de agenţia judeţeană de protecţie a mediului. La scurt timp, Aurul SA și-a schimbat denumirea în Transgold, precum și acționariatul.

Ungaria a cerut despăgubiri de o sută milioane de dolari pentru pagubele provocate de accidentul ecologic produs la societatea minieră Aurul SA Baia Mare. Aurul a primit o singură amendă în urma accidentului, de aproximativ 150 dolari, pentru întârzieri în raportarea accidentului către autorități. Cu toate acestea, raportul misiunii UNEP a constatat că în realitate avertizarea transfrontalieră cu întarziere s-a realizat de către Agenția de Protecție a Mediului Maramureș, probabil și datorită faptului că accidentul s-a produs în weekend. Zece ore s-au pierdut de la primirea notificării accidentului de către Agenția pentru Protecția Mediului până la anunțarea Apelor Române. Prin urmare locuitorii zonei nu au fost informați cât mai devreme posibil despre producerea accidentului.

Raportul UNEP a arătat că ‘zeci de ani de activități industriale cu tratarea insuficientă a deșeurilor au dus la un nivel ridicat de poluare cronică a solului, apei și aerului din regiune’. În aceste condiții, problemele de siguranță au fost marginalizate, deși Aurul era prezentată drept o investiție la standarde moderne, ce utilizează cele mai bune practici disponibile (‘best available practices’). Aurul s-a prezentat ca o întreprindere de risc scăzut și a evitat astfel monitorizarea performanțelor sale de mediu. Nu a fost pregătită pentru situațiile de urgență, susținând că va opera în condiții de siguranță extremă și că accidentele nu vor fi posibile. Au existat grupuri locale care au fost conștiente de pericolul iminent, dar nu au fost suficient de puternice pentru a impune restricții cu privire la proiect. În retrospectivă au existat însă experți internaționali care au prezentat critici. Printre aceștia s-a numărat și Paul Younger de la Universitatea din Newcastle care a declarat că ‘nu este suficient doar să-l numești un accident … nu există accidente ci doar design prost de la bun început’.(Wesolowsky 2000)