Pe data de 4 septembrie 1997 soseam la Chişinău să-mi întâlnesc un prieten, Tudor Panţâru, fostul Ambasador al Republicii Moldova la Naţiunile Unite, şi să mă reped până la Orheii Vechi, din raţiuni sentimentale familiale. Am întâlnit o mulţime de oameni minunaţi dar povestea unuia dintre ei mi s-a părut deosebit de interesantă. L-am cunoscut pe Andrei Vartic, de profesie fizician-spectroscopist, un pasionat al istoriei dacilor, care-mi spunea: “Este trist să stai de vorbă cu “profesori universitari în arheologie” care sapă tot cu lopata veche de 20-40-100 de ani şi nimic altceva, menţinând cercetarea arheologică, în România, pe poziţii aproape paukeriste, negând or refuzând să vadă rădăcinile extraordinare pe care românii le au în civilizaţia lumii”.

A face azi cercetare arheologică fără laboratoare de teren, care să-i spună cercetătorului ce rocă sapă, ce compoziţie are cutare cărămida sau ciob, fără acces la Internet, la cele mai solide baze de date, fără urmărire prin satelit a ceea ce se întâmplă în Carpaţi (ca de pildă misterioasele “arsuri”), fără o echipă solidă multi-disciplinară incluzând sociologi, etnologi, istorici, medici, economişti, este în cercetarea arheologică modernă un fel de a juca ţurca pe rampa de lansare a unei rachete, nevăzând altceva decât tuiul.

L-am întrebat cum de a ajuns să fie aşa de pasionat de daci, la care Andrei mi-a răspuns: “Pe vremea când eram student în anul I la Fizică, în 1966 la Leningrad, unchiul meu, Grigore Constantinescu, absolvent al Sorbonei, mi-a făcut cadou cartea lui Daicoviciu “Dacii”, pe atunci o carte interzisă pe teritoriul Republicii Socialiste Sovietice Moldoveneşti. Am devenit aşa de îndrăgostit de acei daci, încât imediat după colapsarea Imperiului sovietic, am fugit repede “Acasă” în munţii Orăstiei, ca să-i întâlnesc pe daci ori pe urmaşii lor.”

Ce a realizat Andrei Vartic, în expeditia sa, este formidabil: descifrează Topografia Dacică, redescoperă Metalurgia Dacică, cea mai avansată din lumea antică, descrie materialele de construcţie dacice, în special Betoanele Dacice, vorbeşte despre Cosmogonia Dacică, Moralitatea la Daci şi ce este cel mai important, îi redescoperă pe Daci, scriind cărţi ca: “Ospeţele Nemuririi”, “Enigmele Civilizaţiei Dacice”, “Fierul-Piatra, Dacii-timpul”, “Magistralele Tehnologice ale Civilizaţiei Dacice”, publicându-şi cercetările chiar şi în conferinţe NATO.

Andrei Vartic, ridică vălul nepăsării de pe trecutul nostru dacic. În timp ce se plimba, acum 7-8 ani, în jurul Movilelor Ciclopice de la Sona, descoperea în huma acestora o veritabilă Ghiară de Sfinx. Fiind un om corect, el cheamă Institutul de Arheologie din Cluj, care, trimite pe cineva ce soseşte peste noapte, o ridică şi… dispare.

“Ei, aşa or fi legile pe aici” şi-a spus Andrei, puţin necăjit, că ei, arheologii, nu au discutat şi cu el.
Era vară, frumos, păpădii galbene peste tot, când Andrei găseşte calupuri de fier dacic de peste 40 kg. şi din nou, corect, îi anunţă pe “tovarăşii” arheologi care vin, iau şi… pleacă.

Tot el găseşte în sanctuarul dacic de la Racoş, Cuie Dacice şi din nou “echipa” de bravi arheologi români (?) soseşte în frunte cu dl. prof. dr. Ioan Glodariu şi îl felicită, iau Cuiele Dacice, nu înainte de ai da “cadou” şi lui Andrei… un Cui Dacic “cu tema” să-l cerceteze.

Andrei trece cu Cuiul peste granita, acasă, de cealaltă parte a Prutului, la ceilalţi români, urmaşi ai aceloraşi daci, dar despărţiţi de nişte politicieni care i-au convins pe istoricii moldoveni că ei ar fi de un alt neam şi că ar vorbi şi o altă limbă, diferită, Moldovenească, care ar avea şi niste foarte mici asemănări cu Limba Românească, dar prea mici pentru a fi luate în consideraţie.
Dar ei politicienii din dreapta şi din stânga Prutului, când se întâlnesc, uită că nu folosesc traducători, ba de multe ori sunt veri ori cumnaţi, având şi aceleaşi nume.

Dar să revenim la Andrei Vartic. Se făcuse iarnă la Chişinău, într-o zi ningea, în alta ploua, iar el, Andrei, într-una din după amieze se uita când pe geam, afără la ploaie, când la Cuiul Dacic vechi de peste 2000 de ani, primit ca “temă de lucru”, care nu era nici mâncat, nici acoperit de rugină, o adevărată minune. Astfel începe istoria acelui Cui Dacic, Cui al lui Pepelea (spun eu), primit de la profesorul român, de arheologie, de din dreapta de Prut.

Andrei ia cuiul şi fuge cu el la Institutul de Metalurgie de la Bălţi unde, minune, X-Ray-ul arată că, acel cui de peste 2000 de ani, acel Cui Dacic care nu vrea să ruginească, avea în componenţa lui nici mai mult nici mai puţin decât alfa-fier pur de 99,97%; nici urmă de impurităţi, adică de compuşi ai carbonului ce rămân de la prelucrare.

O “Minune Antică”, care vă atrag atenţia că se poate obţine numai în condiţii speciale de laborator sau în cosmos! Până la ora actuală sunt cunoscute în lume numai două exemple de astfel de fier antic: stâlpul de fier de la Delhi şi un disc din Mongolia, datat din secolul IX, cercetat şi în laboratoarele de la NASA cât şi la Universitatea Harvard. Specialiştii spun că procesul modelării unui obiect din fier pur este mult mai complicat chiar decât obţinerea lui, dată fiind posibilitatea introducerii în el a unor impurităţi.

Discul din Mongolia putea fi modelat doar în cosmos, susţin specialiştii de la NASA, iar cercetătorii de la Chişinau aveau aceeaşi părere despre Cuiul Dacic.

Andrei, pragmatic, mai neîncrezator, a fugit cu Cuiul la Leningrad, la Institutul Metalurgic, căci, fier pur o fi el, dar poate că suprafaţa lui să fi fost vopsită cu vreo vopsea specială “dacică”, ca să nu ruginească. La Leningrad cercetătorii au mai descoperit o minune, despre care vă voi vorbi mai târziu.

Vrând să verifice minunea, Andrei ia “Cuiul lui Pepelea” şi fuge la Moscova. Şi de asta data rezultatul a fost acelaşi: Cuiul Dacic care nu vroia să ruginească de peste 2000 de ani, format din alfa-fier pur în proporţie de 99,97% era acoperit, nu cu vopsea ci cu 3 straturi moleculare, perpendiculare, care-l protejau impecabil, păstrându-i puritatea, aceste trei straturi fiind, ţineti-va respiraţia va rog:

1. suprafaţa-Magnetită “Fe3O4”
2. oxid de fier “FeO”
3. aluno-silicaţi.

Prin cercetările efectuate de profesorul Kiosse şi doctor Galina Volodin, utilizând metode de iradiere cu X-Ray aplicate la pelicule subţiri de semiconductori (aşa numitele unghiuri mici) s-au putut observa peliculele protectoare despre care am vorbit mai sus. Profesor Daria Grabco a studiat la microscop microstructura deosebită a fierului dacic şi a mai observat că acest fier are două straturi de “domene”, unul central şi unul de suprafaţă. Domenele, şi aici este “ciudăţenia”, sunt orientate perpendicular unul pe altul asta însemnând că, mai întâi s-a solidificat (în câmpul magnetic al Pământului) stratul interior, apoi, peste el s-a aplicat în stare lichidă! un alt strat, care s-a solidificat şi el, dar… în altă pozitie faţă de câmpul magnetic al Pământului!!!

Ei, domnilor, şi asta se întâmpla acum peste 2000 de ani, într-o ţara sălbatică, populată de ţărani daci, primitivi şi sălbatici. Cuceriţi mai târziu de romani (numai 14% din teritoriul Daciei) care au sosit cu o “mică” armata de 150.000 de legionari şi cărora le-au trebuit mai mult de 6 ani să cucerească ce… câtiva kilometri din Spaţiul Dacic. Oare s-a întrebat cineva cum a putut rezista în fata Romei, o simpla civilizaţie ţărănească?

De ce se temeau romanii de daci?

De ce Caesar şi Burebista au murit în acelaşi timp?

De ce, de la moartea lui Caesar (care dorise să pornească războiul împotriva dacilor) şi până la cucerirea a numai 14% din Dacia, de către Traian, au mai trebuit să treacă 150 de ani?
De ce în toţi acesti 150 de ani romanii şi dacii nu s-au avântat în conflicte directe?
De ce nici o armată romană nu pleca la război fără să aibă cel puţin un Doctor Dac cu ea?
Ce or fi avut de împărţit ei dacii şi romanii, că aceştia din urmă, după cucerirea unei bucăţi aşa de neînsemnate din teritoriul Daciei, să declare cea mai lungă sărbătoare cunoscută până în zilele noastre, o sărbătoare de nici mai mult nici mai puţin de 123 de zile, în care poporul roman putea să mănânce şi să bea gratuit pe socoteala statului… 123 de zile?

Ce or fi sărbatorit de fapt romanii?

Astfel se demonstrează că ei Dacii au lăsat documente mult mai rezistente în faţa măcinării timpului decât cele ale anticilor Greci sau Români, dar în alt limbaj decât în cel scris-vorbit. Limbile sunt şi ele supuse distrugerii, alfabetele la fel.

Că dacii ne-au lasat mostre de “civilizaţie” extraordinară ca:
– Betoane perfecte nedistruse de timp, apă şi intemperii de peste 2000 de ani
– Metalurgie mai avansată decât cea din zilele noastre, cuie care nu ruginesc de 2000 de ani, calupuri de fier de 40 kg, când romanii nu puteau să topească în cuptoarele lor bucăţi mai mari de 25kg.
– Modelele Matematice de la Grădiţtea Muşcelului şi desigur cele Topografice, prin aşezarea “aşa ziselor cetăţi” din munţii Sureanului, Cindrelului, Persanilor (Racos) într-o ordine perfect geometrică de invidiat chiar şi azi.

Dar nimănui, se pare, nu îi pasă acolo sus, la nivel “profesoral” de aceşti daci, iar Andrei Vartic în loc să găsească, nu întelegere, ci dorinţa arzătoare din partea compatrioţilor români, să nu fie nevoit să se ducă în Rusia cu acel “Cui al lui Pepelea”, spre a-i cerceta misterele.

De ce nu s-a oferit Institutul de Metalurgie din România să facă studii, dacă nu din sentiment patriotic, măcar din interes ştiinţific? Pe Andrei Vartic l-a chemat şi preşedintele de atunci, Ion Iliescu, pentru o întrevedere de 15 minute, care a durat o oră şi jumătate, urmată de promisiuni, dar guvernul s-a schimbat!

Istoria poporului nostru Carpato-Dunărean nu a fost scrisă încă, iar Sarmisegetuza este încă un mister acoperit de pământuri care poate că o protejează. Unii spun că numele ei vine de la Sarmis e (şi) Getuza, alţii mai iniţiaţi în tainele Vedice îl citesc Sarmi Seget Usa, adică “Eu mă grabesc să curg” (în sanscrită). Din nefericire azi plâng şi caprele din munţii Orăştiei de mizeria ce domneşte în “Zona Sacră” a Sarmi-Seget-Usei. Excavaţii cu buldozere, nepăsare, chiar reavoinţă, iau locul a ceea ce ar fi trebuit să fie declarată rezervaţie a cetăţilor dacice din munţii Sureanului. Ce nume ciudat şi acest Sureanului, ce o fi însemnând, domnilor arheologi, istorici, lingvisti?

Îl citez din nou pe prietenul meu Andrei Vartic, care spunea că “Lipsa idolilor în aşezările dacilor din munţii Suryanului (Surya, zeul soarelui la indienii arhaici, urmaşi ai arienilor carpato-danubieni) ne duce cu gândul la Marele creator Divin, al poporului dac, Daksha, zăpăcit şi el de Creaţia sa, aflată în continuă, ireversibilă şi cuantificată descoperire a Drumului Frumos, s-a îndrăgostit de ea. De aceea el daco-romanul când spune “bună ziua” de fapt spune “Bun e Dyaus”. El, Dyaus Pitar (pitar, cel ce aduce pita, în sanscrită) a fost primul mare zeu al arienilor (indo-europeni cum se mai spune). De la el se trag Zeus, Saturn, şi întorcându-ne la cea mai veche, poate, poveste a genezei când Zeului Suprem i-a plăcut Pământul a dat naştere prin respiraţia sa celor 7 zei ai genezei lumii, avându-l conducător pe Marele Zeu Dak-Sha. Acesta după ce s-a uitat peste tot pe pământ a găsit un loc unde ape albastre ţâşneau din munţi împăduriţi, dealuri blânde îi înconjurau, acoperite de covoare verzi de iarbă, unde clima era blândă şi în timpul noptii a populat acest spaţiu sacru cu primii 10.000 de fii, fiii lui iubiţi, Dacii, “the chosen people”.

“Bun e Dyaus” domnilor daco-romani, treziţi-vă şi vă redescoperiţi trecutul până nu vi-l fură or distruge alţii, dacă nu o veţi face voi înşişi.

(Preluare din cartea “Noi nu suntem urmaşii Romei” a dl. Dr. Napoleon Săvescu, ediţie revăzută şi adăugită, publicată de Editura Intact, Bucureşti – 2002)