Ada Kaleh, bijuteria turcească acoperită de apele Dunării

Ada Kaleh a fost o insulă din mijlocul Dunării, care este acum acoperită de ape, după construirea lacului de acumulare Porțile de Fier I. Insula era situată la trei kilometri de Orșova, avea 1,7 kilometri lungime și 500 de metri lățime și era populată de turci. Aceștia i-au dat și numele, tradus din turcă prin Insula Fortăreață.

Istoria insulei

Fâșia de pământ a fost menționată pentru prima oară în scrierile mitologiei grecești sub numele de Erythia, urmând ca în perioada medievală să aibă și alte denumiri precum Carolina, Porizza, Ciughene Adasia (Insula Ţiganului), Ada-I-Kebir (Ostrovul Mare), relatează Adevărul.ro.

Încă din antichitate, insula era menționată de Herodot, care scria că „lungimea insulei este de 200 de stadii, îngustă, plină de măslini și de viță sălbatică”.

Ada Kaleh – cu o lățime de 400-500 de metri și o lungime de 1,7 kilometri – a fost situată în mijlocul Dunării, în apropierea orășelului Orșova. Fortăreața era impunătoare, fiind prevăzută cu bastioane, cazemate, șanțuri de apărare și drumuri subterane.

Insula a fost locuită încă din Antichitate. Prima atestare documentară este raportul Cavalerilor Teutoni din 22 februarie 1430, în care se vorbește despre insula Saan, locuită de 216 oameni. După 1430, devine cunoscută drept Ada Kaleh.

Locul a avut un rol important în conflictul Imperiului Otoman cu cel Austro-Ungar. Datorită poziției sale strategice, armata austriacă a construit în 1689 pe insulă o fortăreață împotriva Imperiului Otoman. Ocupația insulei s-a schimbat de mai multe ori între cele două puteri în perioada următoare. Tratatul de Pace de la Belgrad din 1739 prevedea că insula va rămâne în permanență a turcilor.

Asta s-a întâmplat până în 1918/1920, când Ada Kaleh a devenit teritoriu românesc, deși majoritatea populației sale a rămas de origine turcă.

La început de secol XVIII, s-a aflat sub dominaţia austro-ungarilor care, într-o vreme, au numit-o Carolina. Ei au fost cei care, între 1718 şi 1738, au construit cetatea fortificată ale cărei vestigii au stat în picioare până la „marele înec“ din 1969-1970. Construită pe schema „săgeată dublă“, cetatea de pe insulă a fost, la vremea ei, un edificiu militar de ultimă generaţie. La exterior, exista un rând de ziduri groase din cărămidă, întărite cu contraforţi şi ancadramente din piatră, cioplite în stilul baroc specific epocii.

Deosebit de masive, zidurile aveau 5-6 metri înălţime şi o grosime cuprinsă între 1,5 şi doi metri. Zidurile de protecţie erau străbătute de patru porţi de acces protejate de uşi masive, întărite cu ferecături din metal. Acestea erau dublate de patru porţi interioare, legate între ele prin culoare boltite. În plus, existau bastioane prevăzute cu platforme adaptate amplasării unor tunuri de mare calibru.

În spaţiul fortificat existau şi un labirint de galerii subterane, catacombe formate din încăperi boltite, lungi de zeci de metri. Pe la 1789, insula, cu cetatea ei cu tot a intrat, din nou, sub adiministraţia Sublimei Porţi de la Stambul. De fapt în limba turcă Ada-Kaleh înseamnă exact „Insula Fortificată“. În acea perioadă, lângă fosta clădire care îl adăpostise cândva pe comandantul militar austriac al cetăţii, a fost înălţat un minaret, iar clădirea propriu-zisă a fost preschimbată în moschee. Iar din acele vremuri s-a păstrat o inscripţie cioplită în piatră, dedicată sultanului Mahmud Khan.

Nici sec. XIX nu a fost deosebit de liniştit pentru insula dintre apele Dunării. La fel ca şi în veacurile trecute, jocurile politice internaționale au făcut ca Ada-Kaleh să treacă de la un stăpân la altul. După războiul din 1877-1878, suzeranitatea Turciei asupra Balcanilor a intrat într-un declin tot mai accentuat. În același timp, şi prezenţa austriecilor în zonă, devenise mai curând una pur formală.

Prin urmare, vechea cetate construită de ei nu mai avea aproape niciun rol militar. Zidurile fortificate, bastioanele şi cazematele, cu tot cu hrubele scobite în măruntaiele pamântului au început să devină relicvele unei glorii deja muribunde. În noiembrie 1885, Ada-Kaleh a fost declarată, oficial, garnizoană deschisă. Moment care a marcat sfârşitul „carierei“ sale militare. Rămasă fără utilitate practică, vechea cetate a intrat într-un declin tot mai abrupt.

Paradis turcesc în teritoriu românesc

În scurt timp, insula devine un punct turistic important. Ada Kaleh era unică prin faptul că avea un climat mediteraneean și prin produsele fabricate acolo: cafeaua la nisip, rahatul de Ada-Kaleh, a cărui reţetă s-a pierdut odată cu insula, braga, citronada, dulceţurile, baclavalele, halviţa, ţigările.

Turiștii aveau impresia că vizitează o parte din Turcia. Locul era cunoscut și pentru creșterea trandafirilor din care se facea parfum. Insula avea școală primară, dispensar medical, geamie și biserică.

Declinul insulei și drama locuitorilor

Odată cu instalarea comuniștilor la putere, a început declinul. Proprietarii celor două fabrici de pe insulă și alți oameni care aveau o situație materială bună au fost deportați în Bărăgan. Pe insulă a fost deschisă o fabrică de confecții, iar unele case și construcții au fost demolate.

Sfârşitul ei a devenit previzibil în momentul semnării acordului româno-iugoslav din 1956 privind construcţia Sistemului Hidroenergetic şi de Navigaţie “Porţile de Fier”. În 1971, insula a dispărut sub apele lacului de acumulare, odată cu închiderea barajului.

După evacuarea populaţiei, zidurile cetăţii au fost dinamitate. Pentru scurt timp, insula a devenit poligon de instrucţie pentru armată. Se pare că momentele de agonie finală au fost înregistrate pe peliculă de studiourile Armatei. Era un film pedagogic, pentru elevii şcolilor militare, în care viitorii ofiţeri erau instruiți în tainele tragerilor de artilerie. Iar ţintele luate atunci în vizoarele artileriei au fost zidurile moscheei. Asta pentru că, dacă ar fi fost lăsate pe loc, fiind cu mult mai înalte decât restul edificiilor de pe insulă, ar fi pus în pericol circulaţia navală pe Dunăre

Înainte de distrugere, o echipă de oameni de ştiinţă conduşi de savantul Nicolaescu Plopşor a încercat să salveze toate vestigiile și să le mute pe insula Șimian. Insula Șimian are un climat blând submediteranean și este situată în aval de hidrocentrala Porţile de Fier, între România şi Serbia.Vestigiile pe care voiau să le mute erau moscheea, cetatea, cimitirul vechi, casa lui Regep Aga, unul dintre guvernatorii insulei şi mormântul lui Miskin Baba. Se dorea întemeierea unei noi Ada Kaleh, care să fie complex muzeal şi rezervaţie naturală. Proiectul a căzut din cauza morţii lui Nicolaescu Plopşor.

În insula Şimian s-au mutat doar fortificaţia austriacă şi mormântul lui Miskin Baba. Imediat după dispariţia insulei Ada Kaleh, pe insula Șimian au fost construite un restaurant și un ștrand, însă nu s-a reuşit punerea în valoare a insulei.

Astăzi obiectivele turistice se află într-o stare avansată de degradare. Totul este năpădit de vegetaţie, iar locul este vizitat doar cei care vor să vâneze fazani, insula fiind populată de aceste păsări.

În continuare, vă invităm să vizionați documentarul “Ultima primăvară la Ada Kaleh”, făcut înainte de scufundarea insulei.