Pe Ada Kaleh venise Hercule să cucerească pământurile de la Dunăre şi de aici luase eroul măslinul roditor, cu care a împodobit templul lui Zeus din Olimp şi tâmplele zeiţelor albe. Aşa povestesc cele mai vechi legende din lume despre insula inundată de apele fluviului, a cărei frumuseţe era cântată în versuri încă din Antichitate.
Ada Kaleh, o insulă mică şi îngustă, adunase în amintirile ei o istorie la fel de bogată ca a unei capitale de imperiu. Fusese pavăză dacilor în faţa cotropirii romane, înfruntase războaiele lungi dintre Imperiul Otoman şi cel Habsburgic şi devenise pe rând proprietatea austriecilor, apoi a turcilor şi a românilor.
Insula părea să trăiască veşnic… o grădină încărcată de smochini şi trandafiri, apărată de zidurile unei fortăreţe şi îngrijită de o mână de turci pricepuţi în ale negoţului. Din ce a fost odinioară a mai rămas o bornă pe şoseaua care leagă Drobeta Turnu Severin de Orşova. Insula şi-a ascuns comorile în apele Dunării, victimă a „epocii de înfăptuiri măreţe” şi a barajului de la Porţile de Fier.
Alungaţi dintr-o gură de rai
Construcţia barajului a fost o adevărată tragedie pentru locuitorii insulei şi pentru românii care trăiau în satele de pe valea Dunării. Peste 17.000 de oameni au plecat în pribegie. Unii şi-au construit cu mari sacrificii case noi în satele de pe mal, alţii s-au văzut înghesuiţi în blocurile comuniste din Orşova nouă. Dar comunitatea turcă pe de Ada Kaleh s-a destrămat pentru totdeauna. Autorităţile comuniste i-au momit cu paşapoarte turceşti să plece de pe insulă.
„Trăiam foarte bine pe Ada Kaleh. Era o comună unică în ţară: la aproape 600 de locuitori aveam două fabrici, o uzină electrică, o brutărie, cafenele, restaurante, şcoală, cinematograf… Toţi aveam de lucru, nimeni nu era şomer. Familia mea avea un restaurant, eu lucram în fabrică, iar seara duceam oamenii cu barca pe Dunăre”, îşi aduce aminte Husref Durgut, care a fost nevoit să părăsească insula la vârsta de 27 de ani. Veneau turiştii cu sutele în fiecare vară să cumpere dulceaţă de smochine şi rahat de trandafiri, ţigarete aromate şi mătăsuri pe care turcii de pe insulă le aduceau de la Istanbul fără să plătească taxe.
Comorile tăinuite din paradisul de la Gurile Dunării
Insula a fost locuită încă din Antichitate și a prosperat de la un veac la altul. Grecii îi spuneau Erytheia, iar aici a fost trimis Hercule să fure boii lui Geyron, un monstru cu trei trupuri, temut pentru rapacitatea sa. Ada Kaleh a cunoscut timpuri legendare fabuloase. Se spune că prințul Miskin-Baba, ultimul descendent al unei dinastii uzbece, ar fi primit o poruncă în vis de la însuși profetul Mahomed să lase puterea și tronul și să se retragă pe insula de la gurile Dunării.
Dar profețiile lui Miskin-Baba și învățăturile sale scrise s-au pierdut pentru totdeauna pe fundul apelor. Fascinată de frumusețea insulei a fost și Aișe, fiică răsfățată de sultan, frumoasă ca o perlă și mândria tatălui ei. Auzind despre bogăția insulei și comorile ei dulci, Aișe și-a dorit atât de mult să o viziteze, că a primit în cele din urmă consimțământul sultanului. Dar inima i-a fost vrăjită nu doar de florile și dulcețurile turcoaicelor de pe insulă, ci și de dragostea unui haiduc oltean. Păcălind străjile, Dragomir se strecura în iatacul prințesei seară de seară, luând-o cu el la o plimbare romantică pe apele Dunării.
În cele din urmă, paznicii i-au descoperit și l-au împușcat pe haiduc cu un glonț de argint. Aișe s-a aruncat după el în apele fluviului, dorindu-și mai degrabă moartea, decât o viață în temniță. De atunci, în nopțile cu lună plină, o barcă fantomatică se ridică deasupra apelor, în locul în care a fost cândva insula, și se zăresc siluetele celor doi îndrăgostiți. Grănicerii sârbi povestesc adesea că aparițiile fantomatice sunt însoțite de cântece suave în limba turcă, pe care le aud până în zori.