Marea invazie mongolă dintre anii 1241-1242 din Transilvania.

Nici un eveniment din primele secole ale celui de al doilea mileniu al erei creştine nu a lăsat o amprentă mai puternică asupra contemporanilor şi nu a avut urmări la fel de profunde aşa cum a fost marea invazie mongolă. Aceştia prin puterea şi rapiditatea armatelor lor, au creat cel mai mare imperiu din istoria umanităţii, acesta întinzându-se de la Oceanul Pacific – la răsărit; până la Marea Adriatică – la vest; de la Taigaua Siberiană – la nord; până la culmile înzăpezite ale Munţilor Himalaya şi a Golfului Persic.

Ascensiunea acestui popor a izbucnit din inima Asiei, influenţând apoi întreaga istorie a omenirii.

Invazia acestora asupra Europei din perioada anilor 1241-1242, a reprezentat una dintre cele mai mari incursiuni războinice, fiind şi cea mai amplă cunoscută în decursul timpului, niciun eveniment nemaiatingând asemenea proporţii şi nu a acoperit un asemenea teritoriu planetar.

Prin moartea marelui Ginghis-Khan (1162-1227) şi conform testamentului lăsat de acesta, marele său imperiu mongol a fost lăsat moştenire celor patru fii ai săi Jochi-Khan (1181-1227) Chagatai-Khan (1183-1242); Ogedei-Khan (1186-1241); Tolui-Khan (1192-1232).

Din această împărţire cel mai dezavantajat avea să iasă Jochi-Khan care prin fiii săi Batu-Khan (1205-1255); Orda-Khan (1204-1251) şi Berke-Khan (+1266) vor dobândi teritoriile apusene care la acea dată nu aparţineau mongolilor, fiind ocupate de cumani, slavi şi vlahi.

În uruma hotărârii merelui Kuriltai Mongol ţinut în anul 1228 în calitate de mare han al mongolilor a fost ales al treilea fiu al marelui Ginghis, în persoana lui Ogodai-Khan, care la finalul acestei mari adunări a afirmat: „acest imperiu a fost făurit în goana cailor, dar mai departe acesta nu mai poate fi administrat de pe cal”.

„Marea invazie mongolă” a cuprins o forţă de circa 200.000 de luptători specializaţi în lupta de pe cal fiind catalogaţi ca cei mai buni arcaşi, aceştia au atacat Europa în anul 1241. luptând ca şi cavalerie uşoară, dispuneau de un avantaj enorm, putând acoperi distanţe foarte mari în timp scurt, iar atacurile date de ei erau scurte şi foarte eficiente.

Operaţiunile militare ale acestora au început în primăvara anului 1236 când, rând pe rând, vor fi supuse triburile de la nord de Munţii Caucaz din care făceau parte bulgarii, cumanii şi alanii de pe fluviul Volga. Începând cu anul 1238 atenţia hoardelor mongole se va muta asupra principatelor ruse care vor fii cucerite pe rând, până la căderea Kievului pe data de 6 decembrie 1240. următorul obiectiv în planul de expansiune mongol era cucerirea Europei Centrale.

Unul dintre motivele care i-au supărat pe mongoli şi i-au determinat să atace regatul ungar a fost şi acela că regele Bela IV al Ungariei (1206-1270)(1235-1270) a acordat azil în regatul său, duşmanului declarat al mongolilor, Hanului Cuman Kotyan şi oamenilor lui, drept pentru care marele han al mongolilor hotărăşte pedepsirea regelui maghiar şi cucerirea regatului acestuia. Despre intenţiile acestora, regele Bela IV a fost prevenit de nenumărate ori, acesta apelând şi el la rândul său la unii dintre monarhii creştini de a-l sprijini atât militar cât şi financiar. Regele a apelat şi la Sfântul Scaun, dar Papa, fiind în acea perioadă în conflict cu Imperiul Bizantin, nu a sesizat pericolul barbar care ameninţa statele creştine cu invazia.

Primul corp de armată mongol a atacat Polonia, al doilea corp a atacat regatul ungar iar al treilea corp a atacat Nordul Moldovei.

Cronicarul armean Kirakos, contemporan evenimentelor, declara: „oamenii asemănau această invazie cu venirea „Apocalipsei pe pământ”, iar mongolii erau asemuiţi cu făpturi ale iadului cu înfăţişări respingătoare şi inimi nemiloase, care erau neînduplecaţi la plânsetele mamelor şi fără a avea vreun respect faţă de părul alb al bătrânilor, iar dacă undeva avea loc vreun măcel, aceştia alergau cu bucurie spre acel loc, chiuind ca la nuntă sau petrecere. În urma lor, aceştia lăsau doar cadavre pe care nimeni nu le îngropa, lăsându-le ca hrană pentru animalele flămânde şi păsărilor de pradă.

Bisericile erau învăluite în doliu, iar strălucirea şi splendoarea lor de altă dată dispăruseră, slujbele ţinute în ele au dispărut, iar vocea cântăreţilor din strană nu mai era auzită şi nici cântecele bisericeşti, iar oamenii care stăteau ascunşi ieşeau afară numai în miez de noapte când păgânii plini de băutură dormeau. Aceştia umblau pretutindeni înhăţând ca şi vulpile şirete tot ce le plăcea sau le era de folos, lăcomia lor fiind de nepotolit.”

În luna martie 1241 prima coloană mongolă condusă de generalii Kadan şi Buri trec prin Podolia (Ucraina) intră în Moldova de Nord şi de aici trec în Transilvania prin trecătoarea „Cârlibaba” (Pasul Tătarilor). De la Pasul Rotunda o parte din coloană trece în Maramureş iar cealaltă va urma cursul râului Someş în aval. Băştinaşii avertizaţi de ciobanii care locuiau în munţi, se vor retrage din satele lor punându-se la adăpost sub zidurile Cetăţii Rodnei, o veche fortificaţie militară condusă de saşi. Aceştia împreună cu românii (vlahii) nu vor aştepta asedierea fortăreţei ieşind în întâmpinarea mongolilor, ocupând mai multe poziţii de luptă şi apărare pe valea îngustă care asigura accesul spre localitatea lor. Condiţiile de teren şi valea mărginită de versanţi muntoşi abrupţi nu permiteau desfăşurarea cavaleriei mongole în largul ei. Datorită acestui avantaj, primul atac al tătarilor a fost respins. Căpeteniile mongole în situaţia creată recurg la o veche stratagemă de a lor simulând retragerea, creând impresia apărătorilor că sunt înfrânţi. Apărătorii plini de entuziasm îşi părăsesc poziţiile de luptă trecând la urmărirea inamicului, neglijând faptul că au lăsat cetatea neapărată. În acea zi de 31 martie 1241, fiind şi ziua Sfintelor Paşti, locuitorii Rodnei vor sărbători cele două evenimente cu mare bucurie stropite din belşug cu băutură.

Mongolii fiind regrupaţi într-un raion în adâncime vor declanşa un al doilea atac, la vederea acestora, localnicii intră în panică, mongolii nimicind cu mare uşurinţă oştenii din linia de apărare, pătrunzând în cetate aceştia decimează tot ce le-a ieşit în cale.

După terminarea acestui carnagiu cronicarii vremii consemnau: „în acea zi de Sfinte Paşti, păgânii mongoli au omorât cu săbiile lor 4000 de locuitori ai zonei, iar pristaldul (conducătorul) saşilor de frică s-a predat împreună cu alţi 600 de saşi rămaşi în viaţă aceştia fiind obligaţi de mongoli să le fie călăuze în drumul lor spre inima Transilvaniei”.

Conduşi de saşi, mongolii vor coborî pe râul Someş până în dreptul localităţii Ilva Mică de unde prin pasul Strâmba vor ajunge în dreptul localităţii Josenii Bârgăului, iar de aici vor lua drumul spre Bistriţa.

Saşii, nu se ştie cauza, nu au ales, în calitatea lor de călăuze, drumul cel mai lung şi ocolitor spre cetatea Bistriţei, ci au ales drumul cel mai scurt.

Documentele timpului arată că bistriţenii se aşteptau la această invazie a mongolilor dinspre Năsăud, având trimise iscoade în localitatea Dumitra. Marea surpriză a acestora a fost atunci când s-au pomenit cu ei, călăuziţi de saşii rodneni într-o poziţie neaşteptată, în lateralul apărării Cetăţii Bistriţei, care după un scurt asediu va fi cucerită pe data de 2 aprilie 1241. Strategia greşită a saşilor va aduce moartea a peste 6000 de creştini în ciuda luptei disperate purtate de cei doi comandanţi ai cetăţii Lentenk şi Hermann. În „Codexul Mănăstirii din Luxemburg” se găsesc menţiuni despre acest eveniment.

După cucerirea Cetăţii Bistriţei, trupele mongole s-au împrăştiat în tot podişul Transilvaniei, deschizând un front de atac de peste 100 de km.

O altă coloană se va îndrepta spre Cetatea Oradiei urmând itinerarul Dej – Gherla – Cluj – Turda – Câmpia Turzii – Huedin, în drumul lor semănând doar moarte şi nenorociri, toate aceste localităţi prin care aceştia au trecut au fost jefuite şi distruse.

O altă coloană a înaintat spre nord vest urmând itinerarul Dej – Gherla – Zalău – Tăşnad – Carei, după care au luat drumul spre cetatea Oradiei şi aceştia în drumul lor au trecut toate aceste localităţi prin foc şi sabie, iar jafurile săvârşite de ei vor băga în sperieţi populaţia locală. Nu au scăpat de la devastare nici ocnele de sare ale Dejului care au stat sub ocupaţia mongolă în perioada 2-11 aprilie 1241.

La începutul sec. al XIII-lea călugării ordinului iezuit al Augustinienilor Ieremiţi au fost primii misionari creştini care se vor stabili într-o formă organizată şi în localitatea Dej, aceştia consemnând în documentele lor despre urgia mongolă de pe Valea Someşului.

În faţa Cetăţii Oradiei, cele două coloane mongole s-au întâlnit organizându-se pentru a începe asediul asupra acestei cetăţi care la acea dată era considerată inegspugnabilă. Foarte mulţi locuitori ai oraşului, atât români cât şi maghiari, s-au pus la adăpost sub zidurile groase din piatră a puternicei fortăreţe. Conducerea apărării oraşului şi a cetăţii a fost pusă în mâinile Episcopului romano-catolic de Oradea, Benedictus I Osli (1231-1243), avându-l în subordine pe contele Bochi.

Înainte de sosirea mongolilor în zonă, cei doi au pus bazele formării unui corp de oaste pregătit cu scopul de a se deplasa la Buda în ajutorul Regelui Bela IV al Ungariei. Episcopul, auzind de căderea puternicei cetăţi Eger în mâinile lui Bathu-Khan şi fiind pus în faţa armatelor conduse de Kadan şi Buri, acesta renunţă de a-i mai trimite ajutoare regelui, organizând apărarea proprie a oraşului şi a Cetăţii Oradea.

În această perioadă se afla în Cetetea Oradiei şi tânărul cărturar şi arhidiacon Rogerius Di Puglia (1205-1266) care a trăit toate aceste evenimente şi pe care le va consemna mai târziu în celebra sa lucrare „Carmen miserabile” (Cântec de jale).

Mongolii, după modelul lor preferat de a-şi induce în eroare adversarul şi dorind să distragă atenţia de la mişcările trupelor proprii, vor confecţiona un număr mare de manechine din paie pe care le-au îmbrăcat în ţinuta lor de luptă şi care apoi au fost aşezate pe caii de rezervă, întreagă această armată a fost amplasată la liziera unei păduri învecinate care limita o câmpie, pentru strunirea cailor au fost desemnaţi mai mulţi soldaţi şi ei înarmaţi.

Necunoscând tactica de luptă a mongolilor, Episcopul Benedictus şi comitele Bochi vor organiza o şarjă a cavaleriei uşoare creştine asupra acestora fără însă a avea sprijinul grosului trupelor proprii. În urma acestui atac, mongolii, conform vechiului lor obicei, vor atrage cavaleria creştină spre locul unde erau pregătite manechine. Urmându-i trupele maghiare şi române au rămas surprinse de apariţia acestor trupe, intrând în panică, au rupt rândurile retrăgându-se spre cetate. În această situaţie mongoli au atacat în forţă reuşind o victorie deplină, iar în drumul lor au invadat oraşul şi împrejurimile distrugând şi ucigând tot ce le-a ieşit în cale. Episcopul Benedictus cu greu a scăpat cu viaţă având noroc cu gărzile sale personale care l-au scos din busculadă şi îl vor ajuta să fugă în Ungaria.

Despre acest aspect, Regerius scria: „în Ungaria Cetatea Oradiei era foarte vestită, în ea se strânseseră atunci nenumărate femei nobile, doamne şi femei din popor, şi cu toate că episcopul se retrăsese de aici împreună cu câţiva canonici eu am rămas cu tot ce mai exista. Când am observat că fortăreaţa este dărâmată dintr-o parte ne-am pus să o reparăm cu un zid gros, pentru că, dacă n-am fi putut să rezistăm în cetate să avem un refugiu în fortăreaţă şi fiindcă mongolii sosiseră pe neaşteptate într-una din zile şi fiindcă rămânerea mea în cetate era oarecum îndoielnică, nu am vrut să intru în fortăreaţă, ci am fugit într-o pădure, în care am stat ascuns mai mult timp, aşa cum am putut. Ei însă după ce au cucerit cetatea pe repezeală i-au dat foc în mare parte. În cele din urmă n-au lăsat, în general nimic, în afară de zidurile fortăreţei şi după ce au ridicat prăzile, au omorât atât pe bărbaţi cât şi pe femei, copii mai mari şi mai mici, pe străzi, în case şi în câmpuri”.

Terminând cucerirea oraşului Oradea, mongolii se retrag spre şes reorganizându-se pentru asediul şi cucerirea puternicei citadele a Oradiei. În scurt timp aceştia vor reveni cu şapte catapulte pentru aruncat bolovani cu care vor începe asediul. După câteva zile de bombardament cu pietre de diferite dimensiuni, zidul acesteia cedează creând o breşă, dând posibilitatea mongolilor să pătrundă în fortificaţie, obligându-i pe nobili şi clerici să se predea, iar cei care s-au predat au fost scoşi afară din aceasta şi ucişi unul câte unul.

Cronicarul Rogerius consemnează acest aspect în cartea sa astfel: „au atacat apoi Catedrala în care şi-au găsit adăpost femei şi copii, fiicele nobililor şi ale orăşenilor. Uşile catedralei fiind închise pe dinăuntru mongolii nu au putut pătrunde, drept pentru care au spart ferestrele lăcaşului sfânt aruncând înăuntru torţe aprinse, iar focul şi fumul produs au asediat şi omorât toate fiinţele nevinovate din interiorul catedralei. În celelalte biserici însă s-au săvârşit atâtea nelegiuiri asupra femeilor că e mai bine să nu vorbesc spre a nu se afla de atâtea ticăloşii. Cetăţenii nobili, soldaţii şi canonicii au fost ucişi cu toţii fără nici o milă afară din cetate în plin câmp. După aceea au început să răscolească mormintele sfinţilor, călcând în picioare crucile, cădelniţele, potirele din aur, vasele de cult din aur, precum şi alte obiecte sfinte consacrate serviciului din altar.

Mongolii băgau de-a valma în biserici, bărbaţi şi femei şi după ce abuzau de ei în cel mai josnic fel, îi omorau tot în acelaşi loc. după ce i-au prăpădit pe toţi, iar, după ce morţii, fiind cald au început să intre în putrefacţie degajând un miros de nesuportat, mongolii au început să se retragă de aici lăsând locul pustiu. După ce aceştia plecau, oamenii care stăteau ascunşi prin pădurile învecinate ieşeau la lumină împinşi de foame, atunci mongolii care îi pândeau din ascunzişuri îi omorau, aşa făcând în fiecare zi până când n-au mai avut pe cine să omoare şi atunci s-au retras cu totul.”

Tot Rogerius povesteşte cum a reuşit să scape cu viaţă după cucerirea de către păgânii mongoli a cetăţii Oradea, fugind cu ajutorul unor călăuze în pădurile din apropiere, încercând să-şi caute un adăpost. În drumul său acesta a dat peste un sat numit Tămaşda – unde sleit de puteri şi de foame a cerut găzduire, iar saşii, locuitorii satului, văzând că nu este unul de al lor l-au refuzat. Acesta şi-a continuat drumul mai mult noaptea dând de o insulă pustie în mijlocul râului Mureş care fusese populată, dar, prin invazia mongolilor, şi locuitorii acestei insule au fost exterminaţi în totalitate. Despre modul cum a ajuns în aceste locuri acesta consemna: „după douăzeci de zile am intrat pe insulă să caut ceva de ale gurii printre cadavrele celor morţi. Câtă jale putea fi aici, câtă duhoare era aici, câtă groază putea să fie. Trebuia să găsesc vreo peşteră sau să-mi scobesc vreo vizuină sau să caut vreo scorbură de copac în care să mă pot ascunde, deoarece mongolii străbăteau des desişul mărăcinilor căutând peste tot vreun supravieţuitor, aşa cum cânii vânătorilor căutau iepuri sau mistreţi”.

Timp de o lună cronicarul a cutreierat pădurile ascunzându-se şi ferindu-se să nu fie zărit de iscoadele mongole care împânzeau zona.

Venind vara şi vremea secerişului, mongolii dându-si seama că şi hrana lor este pe sfârşite, au hotărât să folosească o altă stratagemă de a scoate populaţia din ascunzişurile pădurii. Tot Rogerius scria: „după ce au prins câţiva inşi care se ascundeau prin păduri, le-a dat drumul spunându-le că oricine va voi să li se supună, vor primi libertatea de a se întoarce acasă. Oamenii au dat crezare acestor vorbe ale lor, fiindcă din cauza lipsei de hrană mureau de foame. Astfel toţi care mai rămăseseră în viaţă s-au întors la casele lor. După ce s-a făcut aceasta, fiindcă era timpul secerişului, au strâns cu toţii recolta şi au băgat-o în hambare împreună cu paiele şi fânul. Alături de noi stăteau şi mongoli şi cumanii. Foarte mulţi se uitau şi se bucurau deoarece ca şi părinţi puteau să-şi cumpere viaţa prin fetele lor, bărbaţii prin soţiile lor, fraţii prin surorile lor frumoase, dându-le drept răsplată mongolilor pentru necinstire. În acest timp am văzut care încărcate cu prăzi, cu turme, cu vite şi alte lucruri. Întrebând de unde vin toate astea, mi s-a răspuns, că într-o noapte mongolii au înconjurat mai mute sate şi îmnuindu-şi săbiile în sângele celor ucişi şi-au procurat pentru ei cele ce le vedeam. Foarte puţini oameni au scăpat cu viaţă ascunzându-se, astfel că toată regiunea a devenit pustie.”

Aceste aspecte privind cruzimea mongolilor în zonele ocupate de ei şi prezentate de cronicarii vremii au fost confirmate şi de regele Ladislau IV „Cumanul” (1262-1290) (1272-1290) în anul 1279.

Campania mongolă din Transilvania a continuat astfel:

– coloana comandată de generalul Boketor în urma victoriei asupra cumanilor moldoveni va intra în Transilvania, hoardele lui omorând şi jefuind tot ce l-a ieşit în cale, cel mai mult având de suferit locuitorii din Ţara Bârsei. Pe data de 30 martie 1241 aceştia asediază, cuceresc şi devastează Braşovul de unde îşi vor continua marşul expediţionar spre Sibiu şi Sebeş, cetăţi care vor fi asediate şi cucerite pe data de 11 aprilie 1241, iar întreaga populaţie a acestora va fi trecută prin tăişul săbiilor lor.

După cucerirea celor două cetăţi generalul Boketor, trece munţii în Ţara Românească unde se va război cu voievozii şi cnejii valahi, după care trece graniţa spre Banatul Timişoarei, unde preface totul în scrum, luând drumul spre Cetatea Cenadului, unde îşi va aştepta trupele aghiotantului său Kalkan.

Corpul de oaste comandat de Kalkan intră în Transilvania prin Pasul Oituz, devastând comunităţile secuieşti din actualele judeţe Covasna şi Harghita, de unde îşi continuă înaintarea prin localitatea Blaj spre Alba Iulia.

La începutul lunii aprilie 1241 societatea civilă din oraşul Alba Iulia era polarizată în jurul bisericii romano-catolice, iar nobilimea abia formată se organiza după noi orânduieli.

Cetatea medievală era slab apărată, iar calitatea militarilor mercenari plătiţi din fondurile episcopiei era de o calitate îndoielnică. Fortificaţiile cetăţii erau şi ele vulnerabile aproape lăsate în paragină.

Mongolii ajunşi în dreptul cetăţii, aflându-se sub comanda lui Kalkan, au lichidat în foarte scurt timp slaba apărare încropită în grabă de episcopul Ronald (1222-1241) intrând în oraş şi în cetate distrugând şi jefuind tot ce le ieşea în cale, însuşi episcopul şi-a pierdut viaţa în această confruntare, iar din oraş şi cetate nu au mai rămas decât ruine.

Catedrala Episcopală a fost jefuită de toate lucrurile de valoare aflate în interiorul ei, apoi a fost incendiată. De jaf şi foc nu au scăpat nici Palatul Episcopal nici cel al Prepozitului şi nici locuinţele nobililor şi clericilor care locuiau în cetate. Pe drumurile din oraş, zăceau cadavrele multor morţi unele cu capul tăiat altele sfâşiate în bucăţi.

În drumul său de pribegie după opt zile de mărşăluit prin păduri, Rogerius ajunge la Alba Iulia pe care o descrie astfel: „La Alba Iulia nu am găsit nimic altceva în afară de oasele şi capetele celor ucişi, precum şi zidurile dărâmate şi risipite ale bisericilor şi ale palatelor, pe care le stropise sângele creştinilor vărsat cu îmbelşugare şi cu toate că pământul a supt cu sete sângele nevinovat, aşa încât aceste nu se mai vedea, totuşi peste pietrele încă stropite cu sânge roşu, ne-a fost cu neputinţă să trecem, fără gemete şi suspine dureroase.”

De la Alba Iulia, Kalkan se îndreaptă spre Cenad unde urma să se întâlnească cu armata lui Boketor.

După cucerirea şi devastarea Cetăţii Cenad, armatele celor doi vor lua drumul spre Arad, unde urmau să facă joncţiunea cu armatele generalilor Kadan şi Buri. Atacul asupra Aradului s-a declanşat cu o cruzime cumplită mai ales asupra prizonierilor.

Pentru a nu-şi pune în pericol proprii soldaţi, mongolii au folosit la asediul Cetăţii Aradului prizonierii maghiari, români, cumani, ruteni pe care i-au silit să participe la asalt în primul rând, fiind împinşi de la spate. Aceştia în scurt timp au fost ucişi de către apărătorii cetăţii în totalitate. Asediul a durat o săptămână zi şi noapte până când şanţurile de apărare ale cetăţii s-au umplut de cadavre, folosite apoi ca un pod până la zidurile cetăţii.

Mongolii cu un atac generalizat reuşesc să cucerească cetatea. Un martor ocular la acest eveniment scria: „pe locuitori şi pe apărătorii cetăţii aflaţi în interiorul acesteia, mongolii i-au împărţit în trei categorii: ostaşi, femei şi ţărani. Pe toţi i-au scos afară pe câmp. Pe ostaşi i-au dezarmat, i-au dezbrăcat de haine şi i-au deposedat de toate bunurile personale şi i-au ucis cu securile şi săbiile. Dintre femei fiecare mongol şi-a ales două tinere fete ca şi roabe, iar pe celelalte le-a omort. Pe ţărani i-a dus în altă parte şi după ce i-a dezbrăcat, i-au omorât unul câte unul”.

Întreaga campanie a mongolilor în Transilvania a durat aproape două luni şi jumătate (13 februarie – 30 aprilie 1241) perioadă de timp în care oştile mongole au distrus, jefuit şi omorât tot ce le-a ieşit în cale, dând dovadă de o ferocitate nemaiîntâlnită de-a lungul timpului.

Batu-Khan pe data de 17 martie 1241 ajunge cu trupele sale în faţa capitalei regatului ungar Buda. La aflarea veştii că Transilvania a fost devastată de hoardele mongole şi acum aceştia se apropie de porţile capitalei regale, regele Bela IV al Ungariei fiind influenţat greşit de către consilierii, săi a făcut o greşeală care mai târziu îl va costa foarte scump, astfel în urma unei scrisori ticluite de opozanţii săi politici şi care nu întâmplător a ajuns în mâinile sale, acesta era informat că hanul Cuman Kotyan l-a trădat şi că pactizează în secret cu mongolii, drept pentru care regele suspicios a poruncit ca acesta să fie prins şi ucis. Omorârea conducătorului lor, va declanşa o revoltă generală a cumanilor de pe teritoriul regatului maghiar amplificând şi mai mult haosul care exista în acea perioadă în regat.

Moartea conducătorului cuman va fii picătura care va declanşa dezastrul în regatul ungar.

Pe data de 10 aprilie 1241 armatele conduse de regele Bela IV al Ungariei având în sprijin şi armata regală croată; cavalerii teutoni; unităţi ale cavalerilor templieri şi o armată din Sfântul Imperiu Roman de naţiune germană a fost dispusă la poalele unui deal pe malul râului Sajo lângă localitatea Mohi, dar datorită slabei coordonări a trupelor această greoaie şi numeroasă armată, a fost împresurată de cavaleria mongolă condusă de şiretul general Subotai şi decimată. În urma masacrului care a urmat, şi-au pierdut viaţa peste 50.000 de luptători de ambele părţi. Aceasă victorie a mongililor s-a datorat generalului Subotai care a fost un mare comandant şi strateg militar, cu toate că avea 70 de ani şi fiind suferind de obezitate morbidă nu mai putea călări, deoarece din cauza greutăţii mari care o avea nici un cal nu îl putea purta în şa.

Marele Batu-Khan nu se putea lipsi de sfaturile lui deosebit de valoroase drept pentru care pentru a-l avea mereu aproape în expediţiile militare pe care le efectua, acesta a dat ordin ca generalului să-i fie confecţionat un car special tras de patru boi care îl purta oriunde trupele mongole acţionau.

Întotdeauna generalul şi carul său se aflau dispuşi pe o formă de teren dominantă de unde îşi coordona trupele cu un sistem de fanioane care, de câte ori a fost folosit, niciodată nu a dat greş. Acest mare general pe timpul cât a fost comandant de oşti a cucerit 32 de ţări câştigând peste 65 de mari bătălii, fapt consemnat şi în cronicile musulmane ale acelor timpuri.

Din această confruntare militară de la Mohi dintre creştini şi păgânii mongoli regele Bela IV al Ungariei, de-abia a scăpat cu viaţă refugiindu-se cu întreaga lui familie la Zagreb (Croaţia), unde va rămâne ascuns până pe data de 11 martie 1242.

Generalul Kadan îl va urmări deoarece trebuia să ducă la bun sfârşit cucerirea regatului ungar, mongolii foloseau în acest sens deviza: “o ţară atunci este cucerită când conducătorul ei este ucis”.

Din Croaţia regele de frică să nu fie capturat de mongoli este ascuns sub pază strictă pe insula Trogir din Marea Adriatică unde va sta până la retragerea definitivă a mongolilor din regat.

După bătălia de la Mochi, marele Batu-Khan şi generalul Subotai şi-au continuat expediţiile militare prin Pusta Panonică, ajungând în primăvara anului 1242 în faţa oraului Strigoniu (Esztergom – Ungaria), iar după o luptă înverşunată finalizată cu pierderea oraşului de către trupele creştine s-a declanşat din partea mongolilor un adevărat măcel fiind devastat total, va scăpa necucerită doar cetatea care, fiind puternic fortificată, nu a putut fi cucerită. Generalul Subotai va renunţa la asediul acesteia, deoarece cerea foarte mult timp cucerirea ei îndreptându-şi trupele spre un alt oraş fortificat important al regalului ungar Alba-Regia (Szekesfehervar – Ungaria) şi a cetăţii Sf. Martin. Cele două fortificaţii care erau puternic apărate de ziduri înalte şi groase din piatră nu au putut fi cucerite de mongoli.

Pe data de 11 decembrie 1241 în capitala imperiului mongol Karakorum, după o noapte de desfrâu şi beţii, marele Ogodai-Khan moare la vârsta de 55 ani, aceasta reprezentând începutul sfârşitului invaziei mongole asupra regatului ungar şi salvarea oraşului Buda de dezastrul invaziei.

Avându-se în vedere că alegerea noului han se făcea de către adunarea generală a tuturor marilor şefi de trib mongoli şi în prezenţa tuturor pretendenţilor la domnie, marele Batu-Khan hotărăşte ca după bătălia pentru cucerirea oraşului Strigoniu din luna martie 1242, retragerea trupelor mongole de pe teritoriul regatului ungar şi a celorlalte ţări ocupate de ei.

Cunoscând că nu este dorit de noii conducători mongoli fiind şi el un candidat la înalta funcţie de mare conducător al acestora, pentru a preveni un conflict fratricid Batu-Khan renunţă la reîntoarcerea în Mongolia.

Invazia acestora în Europa Centrală a avut drept consecinţă imediată, constituirea unui stat de tip nomad în spaţiul est european cu centrul pe cursul fluviului Volga – numit “Hoarda de aur” şi condus de însuşi Batu-Khan, care în timp va cuprinde o arie de dominaţie pe întregul bazin al fluviului Volga inclusiv al teritoriului fostului Hanat al Bulgarilor, stepa nord pantică, teritoriile dintre Marea Neagră şi cea Caspică deţinute înainte de triburile kazare spre vest teritoriile acestei hoarde se vor întinde până la gurile Dunării.

Chiar înainte de a se pune bazele marii “Hoarde de aur”, mongolii, ca să nu-şi piardă din experienţă, au mai trecut prin foc şi sabie Armenia şi Giorgia în anul 1243.

Ceilalţi generali împrăştiaţi cu oştile lor prin Pusta Ungară, Voivodatul Transilvaniei şi Ţările Române îşi vor începe şi ei retragerea începând cu toamna anului 1242 nu înainte de a respecta o veche tradiţie a lor aceea de a strânge provizii, obligând populaţia să recolteze produsele câmpului pentru a avea asigurat necesarul de alimente, jefuirea bunurilor acestora, rechiziţionarea unor mari turme, recuperarea rămăşiţelor pământeşti ale mongolilor morţi care urmau să fie transportate în Mongolia şi reînhumaţi acolo după ritualurile lor.

Cronicarul Rogerius, fiind şi el prins şi luat în robie, povestea în cartea sa că mongolii în retragerea lor au luat cu ei toate produsele alimentare aparţinând locuitorilor, declanşând o mare foamete: “am început de foame să consumăm în loc de făină, coajă de copac sfărmată şi amestecată cu răşină care avea gust dulce şi făceam din ea turte”. Acesta mai consemna “din cauza foamei oamenii erau nevoiţi să mănânce carne de câine şi de pisică, şobolani şi ciori, care se găseau din belşug, au fost cazuri când mamele îşi mâncau copiii morţi pentru a supravieţui. Această retragere a mongolilor a fost mai pustiitoare decât invazia propriu-zisă sau robia”.

Pe data de 27 ianuarie 1243, regele Bela IV al Ungariei se reîntoarce din ascunzătoare în regat, promulgând o Diplomă prin care porunceşte noului voievod al Transilvaniei Laurenţiu (+1265) (1242-1252) (Voivodul Posa care a domnit în perioada 1235-1241 a fost omorât în lupta cu mongolii în anul 1241) să înceapă restabilirea ordinii în voivodatul condus de el după plecarea invadatorilor.

Dimensiunile invaziei mongole în Transilvania şi Câmpia Panonică au fost dezastruoase, fiind catalogate ca o catastrofă demografică, aceştia exterminând mai mult de 50% din populaţia existentă.

Această năpastă poate fi comparată cu cea atinsă de marea epidemie de ciumă “Moartea neagră” care va avea loc după un secol.