În fața atacurilor repetate ale goților și carpilor, împăratul roman Aurelian s-a hotărât să abandoneze provincia romană Dacia. A scurtat frontierele imperiale și între anii 271-275, în două etape, armatele romane au părăsit partea nordică-Transilvania, apoi Banatul și Oltenia. Părăsirea provinciei de către armată și administrație au atras stingerea rapidă a vieții urbane și, implicit, declinul activităților economice, precum și retragerea în așezările rurale.

Pentru a acoperi rușinoasa acțiune de părăsire a Daciei, Aurelian a înființat o nouă provincie-Dacia Aureliană, formată din partea de răsărit a Moesiei Superior și din partea de apus a Moesiei Inferior. Aceasta a fost împărțită în Dacia Ripensis (cu capitală la Rariara) și Dacia Mediteraneană (cu capitală la Serdica).

După retragerea romană din 271, legăturile cu Imperiul Roman aflat la sud de Dunăre nu au fost rupte. Cetățile și orașele de pe malul stâng al Dunării s-au aflat în atenția împăraților Dioclețian, Constantin cel Mare și Iustinian. Romanizarea a fost continuată de soldații romani, negustorii și misionarii creștini, veniți din imperiu.

Continuitatea este atestată de descoperirile arheologice din spațiul vechii Dacii. Inscripțiile din secolul IV atestă că limba latină era vorbită în continuare în Dacia după retragerea aureliană. Donariul de la Biertan din județul Sibiu, relicvă creștină din secolul IV, conține inscripția latină: “Ego Zenovius votum posui” (Eu, Zenoviu, am depus darul), fiind o altă dovadă a vorbirii limbii latine în Dacia, după 271. Retragerea nu a lăsat fosta provincie fără structura politică, formându-se pe teritoriul fostei colonii așa-numitele “obști sătești”.

Până în 313, creștinismul a pătruns în Dacia și Moesia, răspândit de misionari creștini, contribuind la strângerea legăturilor daco-romanilor cu romanitatea sud-dunăreană și la continuarea romanizării în regiunile nord-dunărene. Prezența creștinismului pe teritoriul Daciei este dovedit de numeroasele descoperiri: opaițe cu semnul crucii, basilici ca cele de la Sucidava din secolul VI, Tomis (secolele IV-VI). Au apărut treptat episcopate ca Justiniana Prima sau Tomis. Originea latină a creștinismului românesc este dovedită de termenii creștini din limba latină: Dumnezeu-Domine Deus, cruce, creștin, înger, biserica-basilica.

Timp de aproape un mileniu (sec. III-XIII), actualul spațiu românesc a fost străbătut de popoarele migratoare. Între 275-566, au venit popoarele germanice și hunii.

Între secolele V-VII, slavii au năvălit în Moldova, Muntenia și Transilvania. Slavii au tradus în limba slavă toponime, hidronime și au determinat modificări fonetice și de vocabular. Nu au modificat însă caracterul fundamental al limbii române, fiind 60% latin și dominat de structura gramaticală latină. După anul 602, slavii au staționat la sud de Dunăre, în Imperiul Bizantin. Aceștia, și apoi bulgarii, au separat latinitatea din Peninsula Balcanică de cea nord-dunăreană. În dreapta fluviului, populația romanică a fost asimilată în mare parte de slavi, exceptând romanicii din zonele montane, care au primit numele de vlahi. În schimb, la nord de Dunăre procesul a fost invers: populația daco-romană, mai numeroasă, a asimilat populația slavă. Ulterior, au venit pecenegii și cumanii. Între 1241-1242, au venit tătarii.

Amestecul dacilor, romanilor și popoarelor migratoare s-a desfășurat pe ambele maluri ale Dunării, în decursul a mai multor secole. 3500 de inscripții latine descoperite în Dacia, raportate la cele 40 în limba greacă sau cele 7 în limba siro-palmireană, demonstrează preponderența absolută a limbii latine în provincia Dacia.

Latina era limba administrativă, vorbită de armată, dar și în comerț. Era limba comună, singurul mijloc de înțelegere pentru diferitele grupuri etnice din provincie și pentru comunicare cu exteriorul. Numeroase argumente: toponime și hidronime ce au rămas până astăzi (Donaris, Mariș, Alutus), mormintele cu inventar daco-român, cuptoarele de olărit, tezaurele monetare, obiectele paleocreștine sau studiul limbii române. Cercetările arheologice de la Țaga (Cluj), Cipău (Mureș) și Brateiu (Sibiu) au dovedit prezența autohtonilor stabiliți în Dacia. La sfârșitul secolului V, procesul romanizării a luat sfârșit. Formarea poporului român s-a încheiat în sec. VIII-IX. În izvoarele străine apar primele mențiuni despre români, fiind denumiți vlahi, valahi, volohi, blachi.

Descoperirile arheologice și urmele materiale atestă continuitatea populației daco-romane, păstrarea riturilor funerare, circulația monetară. Teoria continuității a evoluat în epoca modernă în funcție de politică, lucru care a influențat intelectualitatea românească

Dacă ți-a plăcut articolul ne poți urmări pe Facebook, pentru alte noutăți.