Mănăstirea Prislop se numără printre cele mai iubite locuri de pelerinaj din România. Zeci de mii de oameni vin săptămânal aici, pentru a se ruga în faţa mormântului părintelui Arsenie Boca. Veche din secolul XIV, mănăstirea păstrează legende impresionante.

Au trecut mai bine de cinci secole de la prima atestare documentară a mănăstirii Prislop, un document al monahului Nicodim, considerat primul ctitor al bisericii. În acest timp, mănăstirea din Ţara Haţegului a adunat în istoria ei o mulţime de legende şi mărturii fascinante despre cei care au vieţuit aici.

Sfântul împuşcat de vânători

Una din primele relatări despre mănăstire a fost povestea călugărului Ioan de la Prislop, cel care avea să fie canonizat în 1992 ca sfânt al Bisericii Ortodoxe Române. Călugărul a trăit la Prislop în urmă cu cinci secole şi a săpat singur o chilie în stâncă, în pădurea din apropierea bisericii. A murit însă înainte de a termina de dăltuit fereastra chiliei, împuşcat de vânătorii care l-au confundat cu un animal sălbatic.

„Se spune că un tânăr pe numele Ioan, din satul Silvaşul de sus – în hotarul căruia se afla şi Sf. Locaş – a părăsit casa părintească, s-a închinoviat în obştea călugărilor de le Prislop, ducând o viaţă aleasă de rugăciune, împletită cu munca şi săvârşirea de fapte bune. După un număr de ani, dorind să ducă o viaţă şi mai liniştită, retrasă cu totul de lume, a găsit un loc, ca la 500 metri de mănăstire, pe malul prăpăstios al râului Slivuţ (Silvuţ), unde şi-a săpat singur cu mari nevoinţe, o chilie de piatră, cunoscută până azi sub numele de “chilia” sau iarăşi “casa sfântului”.

Aici şi-a petrecut restul zilelor în neîncetate rugăciuni şi ajunări, întocmai ca marii nevoitori întru cele duhovniceşti din primele veacuri creştine. Dar a fost voia lui Dumnezeu ca viaţa lui îmbunătăţită să se sfârşească prea devreme. Spune tradiţia populară că pe când îşi făcea o fereastră la chilia lui, doi vânători de pe versantul celălat al prăpastiei l-au împuşcat, fără să ştie cine era. Aşa s-a săvârşit din viaţă Cuviosul Sihastru sau Sfântul Ioan de la Prislop”, îl descria Mircea Păcurariu, autorul cărţii “Sfinţi Români”, ediţia 1987. Chilia călugărului a devenit loc de rugăciune pentru

Domniţa Zamfira

La mănăstirea Prislop se află mormântul şi piatra funerară a domniţei Zamfira, fiica domnitorului muntean Moise Vodă Basarab. La mijlocul secolului XVI, domniţa s-a refugiat în Ardeal, după ce tatăl ei a fost ucis. A vizitat mănăstirea din Ţara Haţegului, iar potrivit unor legende, după ce a băut din apa izvorului de la Prislop s-a vindecat de boala de care suferea. Atunci, domniţa a decis să restaureze din temelii biserica şi să-i dăruiască odoare scumpe şi „o icoană făcătoare de minuni”.

Biserica mănăstirii Prislop şi povestea domniţei Zamfira l-au fascinat pe istoricul Nicolae Iorga, care le-a descris în volumul „Neamul Românesc în Ardeal şi Ţara Ungurească”, publicat în 1906.

„Toată noaptea vântul s-a vânzolit cu norii şi ploaia a picurat din streşini, îngropând vara în cântecul ei de jale. Dimineaţa se lămureşte slabă. Negurile fumegă pe munţi, unde ninge. De la Haţeg, pe o altă vreme decât aceasta se poate vedea biserica veche a Prislopului. Iei drumul Hunedoarei şi de la Silvaş, singurul sat ce întâmpini, o cărare pe care nu pot sui trăsurile, apucă spre colţul de munte unde domniţa Zamfira şi-a zidit lăcaşul de pomenire. Chiliile călugărilor au durat până în vremea lui Iosif al doilea, când le-a atins osânda acestui împărat, rostită asupra tuturor mănăstirilor de supt Carpaţi, socotite ca adăposturi ale duşmanilor Unirii şi politicii religioase a Curţii faţă de români. Astăzi a rămas numai biserica, de o formă neobişnuită în aceste părţi, dar foarte cunoscută la noi, cu un turnuleţ străbătut de fereşti prelungite. Ea s-a dres de mai multe ori şi ar fi fost cu totul curăţită de cărţile vechi şi de manuscrptele cu legătura prinsă în zalele veacului al XV-lea. Dar mormântul Zamfirei, întipărit cu slove apusene, formând o inscripţie latină, s-a păstrat până astăzi în ctitoria fiicei pribege a Domnului ucis”, relata Nicolae Iorga.

Mormântul părintelui Arsenie Boca

La Mănăstirea Prislop ajung săptămânal mii de oameni din toate colţurile ţării, iar cei mai mulţi vin pentru a se ruga la mormântul părintelui Arsenie Boca. Duhovnicul a slujit la mănăstirea Prislop din anul 1948, după ce fusese mutat din mănăstirea Brâncoveanu din Munţii Făgăraş.

Arsenie Boca s-a implicat în restaurarea monumentului, care a devenit din 1950 aşezământ pentru maici. Din 1959, lăcaşul monahal a fost transformat într-un azil de bătrâni, însă 17 ani mai târziu a redevenit mănăstire. Părintele Arsenie Boca a fost înmormântat la Prislop în 4 decembrie 1989, iar mănăstirea unde se află locul său de veci a devenit un loc de pelerinaj pentru creştinii din toate zonele ţării.

Mulţi pelerini cred că pot fi ajutaţi în problemele de sănătate sau familiale rugându-se la mormânt. Pelerinii pot fi văzuţi aducând cu ei la mănăstire haine, fotografii sau alte obiecte personale pentru a le atinge de crucea din lemn de la căpătâiul monahului.

Cel mai mare pelerinaj are loc în 28 noiembrie, când este comemorat părintele Arsenie Boca.

Activitatea preotului Arsenie Boca a stârnit interes Securităţii. A fost anchetat şi arestat de mai multe ori, înlăturat apoi de la Mănăstirea Brâncoveanu şi de la Mănăstirea Prislop şi, în final, obligat să renunţe la preoţie. Prigoanei comuniste i-au urmat anii în care a fost urmărit de securişti. O serie de mărturii despre cea mai dificilă perioadă a vieţii sale arată cum era perceput Arsenie Boca în raporturile cu regimul comunist.

Mănăstirea Prislop îşi leagă numele de imaginea părintelui Arsenie Boca, al cărui mormânt a devenit loc de pelerinaj pentru un număr impresionant de pelerini. La aceeaşi mănăstirea a vieţuit, în urmă cu cinci secole, un alt duhovnic, a cărui poveste a făcut ca numele său să fie trecut între sfinţii Bisericii Ortodoxe Române.