E o tăcere suspectă în jurul istoriei vlahilor. Acasă, su­biectul jenează (să nu-i supărăm cumva pe locuitorii de azi ai vechilor teritorii vlăhești), iar în Turcia, țelul că­lă­to­riei noas­­tre din toamna acestui an, cercetătorii din uni­ver­sități și mu­zee au ignorat complet solicitările de interviu. O tă­cere care nu poate, însă, ignora adevărul. Am mers pe ur­­mele lui pâ­nă în Asia Mică, în sudul Mării Marmara, am ur­­cat pe Olimp, mun­tele stăpânit de vlahi înainte de ve­nirea oto­ma­nilor. Din existența lor a ră­mas doar un nume: „ciobankaya”. Un nume cât o istorie.

Suntem în anul de grație 1892, când, tânărul istoric moldovean Teodor Burada se pregătește să por­nească spre Asia Mică, în cău­tarea ciobanilor vlahi de pe Muntele Olimp, pe malul sudic al Mării Mar­mara. Tocmai ce făcuse, cu câțiva ani înainte, una dintre descoperirile epocale ale istoriei noastre: cultura Cucuteni. Frag­mentele de ceramică găsite în pietrișul de pe drumul din­tre Târgu Frumos și Iași îl făcu­seră celebru. Dar isto­ricul cu sânge de reporter în vine își dorește mai mult.

E fascinat de trecut și își propune, entuziast și încăpă­țânat, să cutreiere lumea, în căutarea celor mai as­cunse insule de românitate. Cu trenul, cu căruța, pe măgar, și cel mai des, cu pi­ciorul, stră­bate, iarnă-vară, dru­muri gre­le și lungi, doarme pe scânduri sau chiar pe jos, în hanuri sărăcăcioase, în­fruntă pericole, dar și întâmplări care-i ațâțâ și mai mult căutările. Nimic nu-l împie­dică pe inimosul Teodor Burada să-și împlinească marele vis de a-i căuta pe români în afara hotarelor țării, în locuri unde ei au fost cei dintâi.

Nu era singur în strădania lui. Con­ferințele or­ganizate de Burada pe urma călă­toriilor sale „exo­tice” au loc în aulele Academiei, iar în public se află, uneori, însuși Regele, fascinat de dez­văluirile senzaționale ale tânărului is­toric ieșean. Dar lumea știin­țifică nu pare interesată de cercetările lui și, fără acceptul ei, Burada trece drept fante­zist. „Cercetările mele mulți le cred ca fără nicio însemnătate, ba, mai mult încă, le cred de ne­­bunii”, scria el, dezarmat.

„Ne­bunia” de a nu lăsa neex­plorat „niciun colț de pământ în care a răsunat cândva lim­ba românească”, „nebunia” de a străbate toate ungherele Euro­pei și ale Asiei Mici, până în Caucaz.

Citeste articolul pe Formula As.

Dacă ți-a plăcut articolul ne poți urmări pe Facebook, pentru alte noutăți.