Marele geograf al Antichităţii, Ptolemaios, localizează Netindava în stânga râului Ialomiţa, în dreptul cetăţii Helis, aceasta fiind situată pe actualul Pisc al Crăsanilor. De bună seamă, NETIN-DAVA se tălmăceşte prin „Cetatea Naşterii; Copiii (Puii) Divini” (cf. rom. noatin; latin. annotinus „noatin”; natio, nationis „naştere”; dac. dava „cetate”; latin. divus „sfânt; divin”), fiindcă acolo, spuneau dacii, Se născuseră Gemenii Cereşti, Apollon şi Diana, zişi Amândoi ZALMOXIS; locul este considerat şi astăzi magic, graţie izvoarelor tămăduitoare ale lacului Sărăţuica, aflat în perimetrul fostei cetăţi getice. Sub denumirea de HELIS, aşezarea este atestată ca reşedinţă a marelui rege Dromichaites, învingătorul macedonenilor.
Nu degeaba, cetăţii i se mai zicea şi HELIS „A Soarelui; Însorita; Strălucitoarea” (cf. grec. Helios – Zeul Soarelui; alban. yll „stea; astru). Aici era Raiul Geţilor, aici erau Câmpiile HELISEE, locuite numai de divinităţi şi de cei mai curaţi oameni din lume! Clima, pe atunci mai dulce, pădurile, mult mai întinse decât astăzi, pământul roditor, NAPARIS – Râul Sacru, care în vremurile acelea era şi navigabil, precum şi o salbă de lacuri cu ape tămăduitoare, toate acestea sugerau, desigur, un tărâm paradisiac. De la HELIS, Ialomiţa s-a mai numit, chiar şi în Evul Mediu, HELI-VAKIA „Strălucirea Soarelui” (cf. rom. fachie „făclie”), de unde râului i se mai spune popular şi Galbenu.
Dar cea mai limpede dovadă a sacralităţii locului este o altă denumire a acestei capitale, AURI-METEL-LUM „Cetatea cea mai Mare a Lumii; Fortăreaţa cea mai Tare din Lume; Cea de Deasupra Lumii” (cf. arom. hoară „sat”; rom. oraş; lat. maturus „matur”; metallum „metal”; matrona „doamnă; stăpână”). Cum pe acolo curgea şi Apa Divină a geţilor, căci pe ea plutise capul tăiat al lui Orpheus, AURI-METEL-LUM se tălmăcea şi prin „Cea mai Sfântă (Curată; Strălucitoare) din Lume” (cf. rom. aur; grec. eremites, lat. eremita „sihastru; schimnic”; rom. Mădălina – numele unei Iele). Geţii îşi mai numeau capitala şi AUR-I-METTI „Cea mai Strălucitoare” (cf. rom. aur; alban. i madh „mare”) sau AUR-UMETTI „Ca Aurul de Strălucitoare” (cf. rom. aur; omăt; umed); La Apa Aurie” (cf. rom. aur; umed; undă), de aici provenind şi actuala denumire a râului Ialomiţa.
Rangul suprem de HELIS, adică de Rai, dezleagă acum şi celebrele versuri ale baladei „Mioriţa”, a cărei acţiune se petrece „Pe-un picior de plai, / Pe-o gură de Rai”, unde eroul îşi preface moartea în nuntă cosmică:
Să le spui curat
Că m-am însurat
C-o mândră crăiasă,
A lumii mireasă,
Că la nunta mea
A căzut o stea;
Soarele şi Luna
Mi-au ţinut cununa;
Brazi şi păltinaşi
I-am avut nuntaşi;
Preoţi – munţii mari,
Paseri – lăutari,
Păsărele – mii
Şi stele – făclii.
Aceste versuri spun că eroul va merge în Tărâmul Fermecat, adică în Rai, unde merg doar cei mai curaţi oameni din lume. Balada descrie perfect Locul Sacru, care, într-adevăr, e „pe-un picior de plai”: în dreapta Ialomiţei se ridică Piscul Crăsanilor, apoi, în luncă, se întind satele Copuzu, Crăsanii de Jos şi de Sus, iar în stânga râului, la margine de luncă, se înalţă colina pe care se află satele Sărăţeni, Piteşteanu şi Balaciu, toate aflate în vechiul perimetru al Capitalei geţilor. Cât priveşte misterioasa şi mult-discutata „Nuntă Cosmică”, din „Mioriţa”, această ceremonie trimite la o altă denumire a Netindavei, de asemenea atestată pe hărţile antice, NENTI-NAVA „Nunta Divină; Hierogamia” (cf. rom. nuntă; slav. nebo „cer”)!
Nu doar etimologiile vădesc strălucirea străvechii cetăţi, ci şi descoperirile arheologice din teritoriul ei, din ce în ce mai spectaculoase. Oamenii din Copuzu, în mijlocul cărora am şi copilărit, povesteau de flăcări albastre care apar noaptea pe „Chisc”, semn că acolo zăceau nenumărate comori. Am văzut eu însumi acele flăcări albastre, în copilărie! Unii copuzeni găsiseră în lutul cetăţii superbe odoare de aur, argint şi bronz, chiar şi de sticlă. De altfel, cetatea a intrat în atenţia arheologilor după ce acolo a fost descoperit un misterios cap de argint. Primele cercetări au fost realizate de Dimitrie Butculescu, iar rezultatele lor îl vor ajuta pe Cezar Bolliac să definească pentru prima oară trăsăturile culturii geto-dacice.
Reluate în anul 1923, cercetările arheologice de la Helis vor atrage personalităţi importante ale arheologiei româneşti, precum Ioan Andrieşescu, Vasile Pârvan, Radu Vulpe, Nicolae Anghelescu şi alţii. Fascinat de această cetate, Vasile Pârvan i-a consacrat un capitol întreg din monumentala sa sinteză istorico-arheologică „Getica. O protoistorie a Daciei”, apărută în 1926. Cetatea de pe Pisc devine o staţiune arheologică pilot pentru celebra lucrare a marelui istoric.
„Am hotărât înaintea oricărei alteia săparea staţiunii protoistorice de la Piscul Crăsanilor pentru poziţia caracteristică pe care o ocupă în Câmpia Munteană”, scria Vasile Pârvan şi menţiona: „Aşezarea de la Piscul Crăsanilor, strâns legată de aşezările de pădure ca Tinosul, a înaintat în stepă numai cu ajutorul Ialomiţei, care constituia o mare arteră navigabilă (…) E-V şi V-E direct cu Dunărea. Astfel, Crăsanii au alcătuit în chip natural o încrucişare de drumuri: drumul greco-getic E-V, al apei, cu drumul iranian N-S al stepei”.
Cercetările arheologilor au constatat că această mare aşezare a fost întemeiată încă de la începutul Neoliticului, primele ei vestigii aparţinând culturii Boian, care, alături de Cucuteni, este cea mai veche din lume. Cetatea neolitică era întărită şi ea printr-un şanţ de apărare, descoperit la aproximativ 30 m Sud de şanţul din vremea getică. Sunt urme de locuire permanentă, deci şi în epocile fierului, antică şi medievală, până astăzi, atât pe malul drept cât şi pe cel stâng al Ialomiţei. Din prima fază a culturii Boian au ieşit la iveală străchini scunde de lut, cu coastele incizate, ce înfăşoară vasele ca nişte valuri. Lângă satul Copuzu a fost descoperit un cimitir, unde scheletele erau îngropate în poziţie chircită, deci fetală, aşteptând Re-Naşterea, iar la căpătâiul morţilor erau depuse vase cu ofrande, în care s-au păstrat grăunţe carbonizate de alac şi mei.
Rangul cetăţii a făcut să înflorească meşteşugurile în cuprinsul ei, cele mai importante vădindu-se olăritul şi prelucrarea metalelor. Se producea atât ceramică de bucătărie cât şi ceramică de o deosebită fineţe, lucrată la roată. O menţiune specială merită cupele cu decor în relief, lucrate pe loc, cu motive originale, deosebite de alte centre din Câmpia Munteniei. Din metale, se prelucrau în special arama, bronzul şi argintul, apoi şi fierul, după cum o dovedesc obiectele de podoabă, dar şi uneltele găsite, cum ar fi: dăltiţe fine din bronz şi fier, creuzete din lut ars pentru turnat, vârfuri de lănci, suliţe şi săgeţi etc.
Că aici au început şi s-au dezvoltat Misterele Dionysiace o demonstrează vasele de jertfe, scoase la iveală, cu ţeste de taur, berbec şi ţap, adică exact animalele consacrate regelui-erou. Altarul decorat cu motive solare, atestând şi el că aici era HELIS, clondirele pentru libaţii, rython-ul în formă de corn, decorat cu căpăţână de cal, străchinile cu capete de păsări, idoli femeieşti, amuletele din arşice de miel şi de oaie, trusele magice, formate din tuburi de os, cu o margine lăţită, în care s-au păstrat pietricele pentru descântece, forme pentru pâini sau turte decorate cu crestături şi altele, toate acestea demonstrează splendoarea de odinioară a Crăiesei Tuturor Cetăţilor.
basarabialiterara.md
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.