Vatra satului Poieni mai are doar cateva constructii parasite.

In Apuseni sunt zeci de sate si catune abandonate de oameni. Multe au fost parasite de-a lungul anilor, altele s-au stins pur si simplu dupa ce toti locuitorii au imbatranit si au murit. Exemplele sunt numeroase, dar parca niciunul nu a avut un destin atat de crud ca satul Poieni din comuna Vidra.

Vidra este situata pe Valea Ariesului Mic, un rau cristalin unde au trait si inca mai traiesc vestitele animale de apa denumite vidre. De la aceste mici vietati aflate pe cale de disparitie se trage si numele comunei si al intregii depresiuni in care este situata aceasta – Tara Vidrelor.

Comuna este o asezare tipica a zonei in care se afla, avand multe sate si catune risipite pe culmile muntilor sau in luncile apelor curgatoare. In componenta sa se afla 39 de sate si catune, numar ce o propulseaza pe primul loc in randul comunelor cu cele mai numeroase localitati din Romania. Unul dintre fostele sate ale comunei este Poieni, care, la propriu, a ajuns un sat-fantoma. Aici la peste 1.300 de metri altitudine, nu mai locuieste nimeni, cu toate ca in urma cu cateva decenii erau sute de oameni.

“Acum mai bine de 45 de ani, Poieniul era un sat bine inchegat, cu peste 150 de gospodarii. Poienarii, oameni ai muntelui, s-au deprins cu tot felul de munci pentru ca viata familiilor sa fie una cat de cat decenta. Munceau acasa, dar si pe tara, ca altfel nu era chip sa traiesti in varf de munte. Altadata, era totul cosit, cu clai frumos aranjate, acum, puzderia de jnepeni a acoperit frumusetea acestor locuri. Timpuri si rastimpuri apuse… Asa ne ramane imaginea de vis, care ne incarca cu energie, ne trimite pentru cateva momente in tinutul parca ireal, un tinut ramas astazi doar o amintire – Tinutul Poienarilor”, scrie Nicolae Trif, un fost locuitor al satului in cartea “Din jurnalul unui poienar”.

Vatra satului Poieni este amplasata pe un platou montan al comunei Vidra. Drumul de acces foarte dificil, imbatranirea populatiei si exodul tinerilor spre centrul comunei sau la oras au dus la disparitia acestuia de pe harta. Au mai ramas casele nelocuite, biserica ce se umple doar o data pe an si vitele sau oile ce sunt urcate vara pe munte de catre oamenii locurilor. A doua zi, dupa Rusalii, poienarii sau urmasii lor se reintorc la origini si participa la evenimentul ce are loc la lacasul de cult parasit in restul anului. Biserica este monument istoric si a fost resturata cu ajutorul unoir donatii ale poienarilor sau a urmasilor acestora.

Satul a cunoscut o depopulare masiva intre anii 1970 – 1980, cand Ceausescu a demarat o puternica industrializare a Romaniei iar taranii au migrat spre fabrici si uzine, abandonandu-si gospodariile. La recensamantul din 2002, aici a mai fost gasit un singur om. In prezent, aici nu mai locuieste permanent nici o persoana, insa mai exista cativa fosti localnici sau rude ale acestora care revin primavara cu animalele pentru a le paste pe intinsele pasuni care cresc pe aceste meleaguri.

Unul din motivele depopularii satului a fost si desfiintarea ciclului gimnazial al scolii din Poieni, pe motiv ca numarul de copii a scazut sub 100. In prezent scoala din sat este o ruina, din care au mai ramas doar zidurile, fiind sparta si distrusa dupa ce a fost desfiintata, la cativa ani dupa caderea comunismului.

“Nu era casa sau maietoare in Poieni unde sa nu existe un frasin, un fag sau un cires care s-o ocroteasca de vitregiile vremii si niciodata un brad. Batranii spuneau ca bradul langa casa pustieste casa. Asadar, in satul Harasti din Poieni, mai exact in lunca Trocului, langa casa lui Rovinu’ lui Visalom, de peste sute de ani dainuie semet un frasin care surprinde prin grosimea sa. Abia sase moti, lati in umeri, ficiori vrenici ca la noi la Vidra, il pot cuprinde. De peste sase generatii, vara, sub umbra sa, se auzeau poinarii, in facutu’ zilei batand coasele, toamna-si despletea frunzele pe care poinaritele le adunau in frunzar la oi, domolea vantul si ploile, iar iarna, in geruri naprasnice, trosnea din toate incheieturile, sub mantia de nea, in linistea noptii”, mai sustine autorul caraii “Din jurnalul unui poienar”.

In lipsa unui drum accesibil, zona ramane in continuare parasita. Mai ajung aici doar turisti razleti care au masini de teren sau care se incumeta sa parcurga per-pedes traseul spectaculos dinspre Vidra sau dinspre comuna vecina, Sohodol.

Dacă ți-a plăcut articolul ne poți urmări pe Facebook, pentru alte noutăți.