Începutul mineritului din Valea Jiului
5 (2)

Istoria minelor de cărbune din Valea Jiului a început la mijlocul secolului al XIX-lea, când ţinutul dintre cele două Jiuri – la acea vreme o regiune distinctă a Ţării Haţegului, aflată la poalele munţilor Retezat, Parâng şi Vâlcan a devenit cunoscut străinilor prin bogăţia resurselor sale.

Banner WhatsApp Comunicare
YouTube Logo

„Valea Jiului este un bazin plin de minerale valoroase cu o abundenţă de combustibili minerali. Paturi groase de cărbune sunt văzute de pe deal şi tuneluri înguste dezvăluie cărbunele în cazul în care suprafaţa este acoperită. Bulgări de cărbune apar printre pietre în pâraie şi dungi negre apar atunci când solul este transformat de către plug. Stâncile sunt verticale, iar la baza lor este, uneori, un morman negru. Există un fapt curios şi interesant, şi deloc uşor de explicat, în ceea ce priveşte cea mai groasă pătură de cărbune în domeniul Jiului. În multe locuri, aceasta e descoperită prin eliminarea pur şi simplu a gazonului şi ierburilor, ale căror rădăcini sunt îngropate într-un praf negru. În alte locuri, patul de cărbune formează o stâncă. Iar unde cărbunele nu e vizibil avem de săpat puţin pentru a găsi minerale. Aceste locuri sunt urmele unor incendii imense, însă localnicii nu au idee despre originea lor”, relata geologul londonez David Ansted, în ghidul “O excursie scurtă în Ungaria şi Transilvania în anul 1862”

Geologul londonez se arăta convins că Valea Jiului avea să prospere datorită bogăţiei zăcămintelor sale de cărbune, lucru care s-a şi întâmplat până la sfârşitul secolului al XIX-lea.

Primele exploatări miniere din Valea Jiului au fost înfiinţate la începutul anilor 1860, În Petrila, Petroşani, Lupeni şi Vulcan şi au atras aici mii de „colonişti” veniţi din ţinuturile învecinate ale Haţegului, din sudul României şi din alte regiuni ale Imperiului Austro-Ungar. Micile sate ale „momârlanilor” – băştinaşii care se ocupau cu creşterea animalelor – au fost transformate în următoarele decenii în orăşele miniere cosmopolite, conectate de la începutul anilor 1870 de celelalte ţinuturi ale Transilvanei prin calea ferată a cărbunelui Simeria – Petroşani.

Descoperă România :   Cum a ajuns Nicolae Ceaușescu la Disneyland

Scurtă istorie a mineritului din Valea Jiului

Iadul negru al Petroşaniului, descris de Nicolae Iorga: “mulţimea lucrează chinuită în pământ, la cărbunele negru care umple de duhoare aerul umed”

„Vizita noastră în Petroşani a fost extrem de interesantă. Aici am găsit o armată de muncitori de toate naţionalităţile: români, italieni, germani, saşi, secui, maghiari şi albanezi, care munceau din greu la capătul liniei ferate şi la construcţia caselor pentru populaţia nou-venită a ceea ce va deveni cândva un oraş important. Locul acum este un fel de mare de noroi, din care clădirile se înalţă ca prin descântec. De jur împrejur sunt taberele, dacă pot folosi termenul, de muncitori străini, formate din rânduri de colibe de buşteni, în care locuiesc deocamdată bărbaţii. În ziua de plată, mulţimea de muncitori constituie un real Babel, atât de diverse sunt limbile lor”, scria, în 1870, Robert Nelson Boyd, un explorator şi scriitor englez din secolul al XIX-lea, în reportajul „O vizită în Principatele dunărene”, publicat în „Ilustrated Travels”.

Momârlanii au rămas la vechile tradiţii

Populaţia locală nu era atrasă de munca în minele de cărbune aflate în plină dezvoltare la sfârşitul secolului al XIX-lea, preferând viaţa pastorală. „Absenţa totală a unei populaţii active în această regiune face necesară obţinerea forţei de muncă necesare din străinătate. Românii, de regulă, nu sunt buni muncitorii. Ei îşi dedică timpul îngrijirii turmelor, ducând o viaţă de păstor. Unii au cabane de buşteni pe înălţimi, unde locuiesc toată vara. Alţii caută un adăpost sub corturi făcute din ramuri şi frunze de copaci; foarte puţini coboară în văi în timpul sezonului cald şi nu îşi văd casele luni de zile. Nimeni nu rămâne jos, în afară de cei bătrâni şi infirmi. Chiar şi femeile şi fetele se alătură exodului general, iar satele sunt practic pustii. La mijlocul verii, turmele pasc chiar pe vârfurile munţilor, dar pe măsură ce vremea se răceşte, ele sunt coborâte, curăţând versanţii zonă cu zonă de iarbă şi lăsând frecvent petice de pământ goale”, scria, în 1870, Robert Nelson Boyd.

Descoperă România :   Asasinarea lui Armand Călinescu și dezastrele ce au urmat
Scurtă istorie a mineritului din Valea Jiului
Momârlani din valea Jiului

La începutul secolului al XX-lea, orăşele din Valea Jiului aveau fiecare câteva mii de localnici, cei mai mulţi implicaţi în activităţile miniere. Petroşani avea peste 8.000 de oameni şi crea o impresie profundă oaspeţilor săi. „Din clădirile cele mari şi multe ale gării te afli în mijlocul unei aşezări omeneşti cum sunt acelea din America de Nord, prin locurile unde o mare bogăţie a ieşit la iveală chemând la sine pe doritorii de câştig repede şi pe muncitorii care primesc munca cea mai grea pentru plata cea mai mare”, scria Nicolae Iorga, în volumul „Neamul Românesc şi Ţara Ungurească”, publicat în 1906. Autorul descria mulţimea celor veniţi „pentru a stoarce cărbunele pământului din acele două dealuri depărtate”, unde munceau români, maghiari, slovaci şi chiar turci.

În munţi, deasupra văii Jiului, băştinaşii trăiau netulburaţi. „Pe acele locuri, sămănate cu cruci de lemn supt acoperişuri de şindrilă spartă, patima de câştig a liftelor lumii nu a gonit viaţa de ticnă senină a ciobanului pletos şi miţos, care-şi mână oile pe plaiuri. Şi în acest iad negru al Petrozsenylor, îl mai vezi mergând pe căluţul împovărat de desagi, privind cu ochi mari liniştiţi la acest mare zbucium urât, care lui i se pare zadarmic, la această pripită despoiere a firii de toate darurile şi frumuseţile ei”, îi descria istoricul localnici.

Descoperă România :   Cine sunt momârlanii și cum au apărut ?

Declinul mineritului.

În secolul al XX-lea, aşezările din Valea Jiului au continuat să se dezvolte în jurul marilor zăcăminte de huilă din bazinul carbonifer. La sfârşitul anilor ´80, peste 100.000 de oameni erau angajaţi în minerit, în cea mai industrializată regiune a României acelor timpuri, din care erau extrase anual aproape 11 milioane de tone de cărbune. Mineritul carbonifer intrase în declin, iar în următoarele trei decenii, cele mai multe dintre exploatări au fost închise, împreună cu uzinele din jurul lor.

Ultimele trei unităţi miniere închise definitiv în Valea Jiului au fost „minele neviabile” Petrila, Paroşeni şi Uricani. Mina Petrila, înfiinţată în urmă cu un secol şi jumătate, şi-a încetat activitatea în 30 noiembrie 2015, când ultimul vagonet de cărbune a fost scos, simbolic, la suprafaţă, în acordurile fanfarei locale. Doi ani mai târziu, s-au închis definitiv şi minele de huilă Paroşeni şi Uricani, ambele cu o activitate de peste şase decenii. Turismul este privit ca alternativă pentru dezvoltarea Văii Jiului.

adevarul.ro

Comentariul tău
Click to rate this post!
[Total: 2 Average: 5]
(Visited 858 times, 1 visits today)

Click pe X pentru a inchide .