În iunie 1941, Armata Română era în postura de a interveni, din nou, într-un conflict global, scopul fiind recuperarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei, anexate cu un an în urmă de Uniunea Sovietică. După un noncombat în faţa unor ultimatumuri şi dictate în lunile iunie-august 1940 şi nouă luni de reorganizare, organismul militar românesc se prezenta la cel mai dur examen: războiul.
Examinarea stării lui de operativitate se dovedeşte absolut necesară şi din perspectiva evaluării eficienţei reformelor militare, iniţiate de Ion Antonescu şi de regimul său. Antonescu a declarat, în repetate rânduri, că obiectivul său era formarea unei armate care să fie un instrument al politicii naţionale a statului.
În iunie 1941, potenţialul mobilizabil al României era de 2.200.000 de oameni, ceea ce reprezenta 32,9% din populaţia bărbătească şi 16,2% din total. În planul de mobilizare pe anul 1941, efectivul se ridica la 1.139.604 militari, dintre care 39.476 de ofiţeri, 57.002 subofiţeri şi 1.043.126 trupă.
Planul de mobilizare cuprindea: Marele Cartier General; trei comandamente de armată, 11 comandamente de corp de armată, 214 formaţiuni operative, 24 de formaţiuni operative de servicii, 41 de comandamente, unităţi şi formaţiuni de zonă interioară. Armata de Uscat avea în compunere 33 de mari unităţi active (24 de divizii de infanterie, 6 brigăzi de artilerie, două brigăzi de fortificaţii, o divizie blindată) şi 8 de rezervă (şapte divizii de infanterie şi o brigadă mixtă litoral), în total 41 de mari unităţi.
La 22 iunie 1941, ora 00.00, întreaga Armată de Uscat, Aeronautica şi Marina au fost mobilizate, însă decretul a fost materializat numai la forţele din Moldova (Armatele 3 şi 4) şi ale Corpului 2 Armată, dislocat în Dobrogea. Armata 1, dispusă în Podișul Transilvaniei şi în partea de vest a ţării, a rămas cu efectivele de pace. Personalul aflat sub arme la declanșarea ostilităţilor s-a ridicat la 27.500 de ofiţeri, 33.390 de subofiţeri şi 623.524 trupă 94 . Pe Frontul de Est (Armatele 3, 4 şi Corpul 2 Armată, aflat la dispoziţia Marelui Cartier General Român) se găseau 10.361 de ofiţeri, 15.990 de subofiţeri şi 354.005 soldaţi.
Forţa combativă a Armatei de Uscat însuma 191 de batalioane de infanterie, 11 batalioane de mitraliere, 4 batalioane de tancuri, 197 de baterii tunuri câmp, 87 de baterii obuziere grele, 44 de baterii tunuri lungi, 60 de escadroane, 25 de batalioane de pionieri, 34 de companii antitanc, 20 de companii a.a., 54 de companii de armament greu. Aviaţia și Marina, dimensionate la posibilităţile din acel moment, erau forţa militară a României.
Ca urmare a reorganizărilor din perioada septembrie 1940 – iunie 1941, Armata Română şi-a îmbunătăţit capacitatea operativă, dar, în ansamblu, obiectivele extrem de ambiţioase propuse de Ion Antonescu la preluarea guvernării nu au fost îndeplinite decât în proporţie redusă. Armata Română […] nu era nici „mică“ şi nici „puternică“. Ea păstra aceleași caracteristici de până atunci: efective relativ numeroase, dotare insuficientă, motorizare slabă, corp de cadre inegal pregătit, instruire a trupei modestă, comandamente neînchegate şi neperformante, servicii numeroase, dar ineficiente etc.
Desigur că lipsa de progrese semnificative are la bază o serie de condiţii obiective: timpul scurt la dispoziţie, insuficient pentru lichidarea lipsurilor „istorice“, perpetuate timp de decenii, mijloace modeste, un climat intern tensionat şi unul internaţional constrângător, manifestat prin extinderea războiului şi prin întreruperea unor legături economice tradiţionale etc.
historia.ro
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.