Deasupra tunelului feroviar din apropierea localităţii Gura Văii, lângă Hidrocentrala Porţile de Fier I, se zăreşte din depărtare, mergând pe Drumul European 70, o formaţiune stâncoasă cu chip de om, un batrân împovărat de griji care parcă veghează zona ca un străjer.
Localnicii trecuţi de prima tinereţe, care ştiu poveştile locului, simt parcă locul gol şi că îi lipseşte ceva „Moşului“, piatra cu formă de om. Ştiu şi ce îi lipseşte! Baba lui. A rămas văduv pe vecie atunci când muncitorii care lucrau la barajul hidroenergetic i-au dinamitat perechea pentru a permite utilajelor să pătrundă în stâncă.
Legenda locului spune că „Pe când Sf. Petru (care trăia prin acele părţi) se găsea tare bolnav, a trimis pe nişte babe după nişte buruieni de leacuri, în ţara sârbească, care au întârziat foarte mult venirea lor şi pe când sfântul era aproape a-şi da sfârşitul, văzând că ele nu mai vin, a trimis în două rânduri în calea lor, să privigheze din sprânceana munţilor, dacă se văd venind, şi i-a spus că nu se văd, iar a treia oară, pe când sfântul îşi dete ultima suflare, i s-a răspuns că babele se văd odihnind pe o piatră din apropiere. Atunce sfântul le-a blestemat zicând: <Stei de piatră să se facă! şi aşa au rămas până astăzi!>” (legendă descrisă de Tudor Pamfile în 1910).
Locului i se zice şi azi “La Moşu’ şi Baba”. În anii 64-65, atunci când toată zona era un furnicar, împânzită de muncitorii şi utilajele care trebuiau să ridice grandioasa construcţie de la Porţile de Fier I, liniştea de secole a celor două formaţiuni stâncoase cu chip de om avea să fie stricată. Conform planurilor, „Baba” urma să fie sacrificată fiindcă încurca utilajele ce aveau să străpungă stânca şi să intre în inima muntelui pentru ca autoturismele să treacă astăzi prin tunel.
Stânca a fost dinamitată, însă cea ce avea să se întâmple în acea zi a cutremurat întreg şantierul şi întreaga localitate Gura Văii.
Se spune că unul din cei nouă muncitori care au fost desemnaţi să dinamiteze stânca Baba, cunoscând legenda locului, ar fi refuzat să participe la distrugerea acesteia. Seara după ce stânca a fost aruncată în aer, cei nouă muncitori urcaţi într-un vagonet-drezină au plecat de la locul de muncă spre locul de cazare. Pentru opt dintre aceştia a fost ultimul drum.
Câteva ore mai târziu au fost surprinşi pe calea ferată de locomotiva unui tren, care i-a spulberat cu totul. Singurul care a scăpat cu viaţă a fost muncitorul care nu a participat la distrugerea Babei.
„În ziua în care a fost dinamitată, maistrul şi lucrătorii lui (nouă la număr) urcaţi într-un vagonet au fost surprinşi pe calea ferată de o locomotivă. Unul singur a scăpat: acela care nu a lucrat la distrugerea Babei. Şi atunci poporul a rămas cu impresia că ar fi fost un blestem pe ei pentru că ar fi distrus această stâncă”, spune etnograful severinean Vasile Şişu.
A rămas doar Moşul, văduvit pe vecie de soaţa lui, pe care nimeni n-a mai îndrăznit să-l dărâme. De altfel autorităţile din acei ani, ca o reparaţie morală, au construit o potecă de acces către stâncă, poate ca mulţii turiştii care vin să viziteze Clisura Dunării să mai alunge din singurătatea Moşului trist. El poate fi admirat şi astăzi de pe Drumul European 70, nu departe de monumentala Hidrocentrală “Porţile de Fier I “.
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.