Toate ţările îşi au legendele lor şi mai toate legendele au la baza lor sămânţa care le-a dat naştere. În timp această sămânţă încolţită prinde rădăcini şi ridică printre istoriile veacurilor nenumărate pagini nescrise, ca nişte braţe nevăzute ce se perindă printre timpuri semănând în ele amintiri ce par sau se doresc a fi uitate şi uneori ascunse.
În perindarea lor aceste braţe întreţin o blândă adiere, ca de vânt, ce flutură în faţa contemporaneităţii un foc nestins care în eternitatea lui pare că plânge. Acest foc face ca în inimile şi în minţile urmaşilor ridicaţi pe pământul legendei, să se renască mereu dorinţa strămoşilor de a readuce în lume idealul din care a prins viaţă rădăcina ce ridică dincolo de istorii şi timp numele eroului care a făcut să se nască legenda. Un astfel de erou este la români, cel cunoscut ca fiind ultimul rege al nemuritorilor, regele erou al Regatului Dac, Decebal.
Dacă Lucius Claudius Cassius Dio, cunoscut ca şi Dio Cassius, cunoscutul istoric al Imperiului Roman, ce a publicat istoria Romei în optzeci de volume acoperind o perioadă istorică de nouă sute optzeci şi trei de ani, scrisă în douăzeci şi doi de ani de muncă şi cercetări, l’a descris pe Decebal în unele pagini ale acestei istorii ca fiind “foarte priceput în strategia războaielor, în desfăşurarea şi finalizarea lor, ştiind când să năvălească şi când să se retragă, meşter în a întinde curse, viteaz şi ager în orice luptă, maestru în folosirea biruinţei, dar şi în îndreptarea vreunei înfrângeri şi adversar periculos al Imperiului Roman pe o lungă perioadă de timp”, oare cei care îi numesc pe daci barbari şi nespălaţi, iar pe Traian îl numesc părinte omagiindu’l în cântece şi versuri mai ceva decât pe un sfânt, nu merită numiţi trădători de neam şi buruieni crescute la rădăcina din care s-a născut legendarul erou?
Numele lui Decebal a început să devină cunoscut de pe vremea când Imperiul Roman se afla sub guvernarea lui Titus Flavius Dominitianus, iar Dacia se afla sub cârma regelui Duras.
La vremea aceea comandantul militar ar regelui Duras era Di-Urpaneus, în traducere “Cel Orfan”, un tarabostes din sudul ţării. Tarabostes era numele dat de romani aristocraţilor din care se ridicau preoţii şi conducătorii. Când împăratul Dominitianus a hotărât să cucerească Dacia, a trimis la nord de Dunăre câteva legiuni militare conduse de experimentatul general Cornelius Fuscus. Acesta împreună cu armatele romane au trecut fluviul pe la Tapae, unde au fost atacaţi năprasnic de daci şi lichidaţi. În această luptă dacii au fost conduşi de Di-Urpaneus.
Datorită acestei victorii, acest comandant militar şi’a câştigat numele de De Ce Balus, în traducere “Neam de Cal” ştiindu’se faptul că unicornii erau animale fabuloase care posedau puteri miraculoase.
Regele Duras a apreciat vitejia şi calităţile tânărului comandant militar, a renunţat la orgolii pentru binele ţării şi i’a cedat acestuia tronul, Decebal devenind, astfel, cel mai temut rege al Daciei uimind lumea antică pe toată perioada domniei sale.
Se spune că, la moartea sa, Decebal a cerut zeului Zamolxis să piară toţi romanii şi să fie astfel răzbunat. Dacă este aşa, atunci: când sângele de roman va înceta să le mai curgă românilor prin inimi, iubindu’l, adulându’l omagiindu’l prin cântece şi prin versuri, România va redeveni Dacia Liberă, sau mai exact, “Ţările Negre (Ungro-Vlahia, Bogdano-Vlahia, Transalpina)”, vor reforma Dacia Liberă.
Noi suntem “daci – valahi (vlahi) – rumâni – români” din vechea Dacie şi aşa vom muri! Fie că le convine la unii, fie că nu, noi suntem urmaşii Regatului Dac, adică, conform unui studiu făcut de Louis de La Vallée Poussin şi publicat în 1936 în “Histoire du monde. Indo-européens et Indo-iraniens. L’Inde jusque vers 300 av. J.C.”, suntem “strămoşii omenirii”.
Acest popor danubian dac, conform celor scrise de Isidor din Sevilla în “Historia de regibus Gothorum, Wundalorum et Suevorum”, în anul 624, “este sigur că neamul goţilor (eu spun, geţi – goţi – daci) este străvechi; unii bănuiesc că obârşia lor se trage din Magog, fiul lui Iafet, după asemănarea ultimei silabe, scoţând atare lucru mai ales după profetul Ezechiel.”
Pentru cei care nu ştiu, Magog este al doilea fiu al lui Iafet, iar Iafet este al treilea fiu al lui Noe.
Vis-à-vis de expresia “geţi-goţi-daci”, aduc următoarea argumentaţie: Conform convingerilor lui Carolus Lundius, profesor de ştiinţe juridice şi judecător municipal, scrise în lucrarea sa “Zamolxis, primus Getarum Legislator” în anul 1687, istoria a făcut “confuzie” între goţi şi geţi.
Iată ce scrie dumnealui:
“Să fie clar pentru toţi, că cei pe care antichitatea i’a numit cu o veneraţie aleasă Geţi, scriitorii i’au numit după aceea, printr’o înţelegere unanimă, Goţi.”
Tot el scrie că:
“… grecii şi alte popoare au luat literele de la Geţi. La Herodot şi Diodor găsim opinii directe despre răspîndirea acestor litere.” Pe bună dreptate spune asta, căci marii cronicari ai antichităţii, Josephus Flavius (37-100 e.n.), Dion Chrisostomul (120) şi Clement din Alexandria (150-215 î.Hr.) nu au scris nimic despre goţi şi nici Dio Cassius nu a scris. Normal că nu au scris nimic, pentru că ei nu ştiau nimic despre aceştia. De ce? Pentru că goţii nu existau pe atunci, existau geţii. În cel mai corect caz, ei ar putea însemna unul şi acelaşi popor.
Tot celor din Parlamentul European, le mai aduc aminte că în cartea sa” Unde s-a născut civilizaţia?”, William Schiller a spus:
”Civilizaţia s’a născut acolo unde trăieşte astăzi poporul Român răspândindu’se apoi, atât spre răsărit, cât şi spre apus, acum circa 13-15.000 de ani!” şi că Dionisie Periegetul, în “Concisa, pasionanta, captivant ilustrata”, a spus:
“În ceea ce urmează voi scrie despre cea mai mare ţară care se întindea din Asia Mică până în Iberia şi din Nordul Africii până dincolo de Scandinavia, ţara imensă a Dacilor.”
În antichitate, grecii le dădeau strămoşilor noştri atributul de divini, iar limba vorbită de daci era cea vorbită mai înainte de pelasgi, poporul din care se trag dacii. Conform celor spuse de faraonul Psametic, limba frigiană, adică pelasga, este cea mai veche limbă şi deci, pelasgii sunt cel mai vechi popor. Conform studiilor făcute de Nicolae Densuşianu şi arătate de dumnealui în cartea sa, “Dacia Preistorică”, din vechiul alfabet pelasg au derivat alfabetele: fenician, grecesc şi roman, precum şi unele germano – scandinave.
Mai e nevoie să spun şi că Bonaventura Vulcanius în “De literis et lingua getarum sive gothorum”, publicată în 1597 a spus, în preluare după Cato:
“Geţii au avut propriul lor alfabet cu mult înainte de a se fi născut cel latin (roman). Geţii cântau, însoţind din fluier, faptele săvârşite de eroii lor, compunând cântece chiar înainte de întemeierea Romei, ceea ce romanii au început să facă mult mai târziu.”?
Cum se face că, mai apoi, limba dacilor, cea din care s’a născut româna de azi, a fost numită romanizată, dacă însăşi latina a fost formată din alfabetul limbii vorbite de daci, pelasga (frigiana)?\
Revenind la Decebal, vreau să amintesc că pe o ştampilă din vremea lui şi păstrată până astăzi, se găseşte inscripţia “DECEBALUS PERSCORILO.” Din păcate traducerea textului este inexactă şi a rămas în conştiinţa poporului român ca “Decebalus fiul lui Scorilo.”
Spun inexactă din cauza împărţirii textului, pentru că, în realitate, aranjarea cuvintelor este “DE CE BALUS PERS CORILO”, ceea ce înseamnă “Decebalus a plătit înălţarea la cer.” şi asta nu e tot. Citit în oglindă, acest text apare astfel: “OLIROC SREP SULA BECED”, ceea ce înseamnă “Viteazul cal s’a sinucis” şi dacă împărţim textul de pe Inscripţie altfel, ne dă un înţeles spiritual ascuns şi anume:
“DE CEBALUS PERSCO RILO – De neamul calului va pieri duşmanul.”
Acest lucru a fost interpretat ca un blestem şi câteva sute de ani mai târziu, în anul 410, cei numiţi “goţii”, descendenţi, în fapt, ai geţilor, au atacat Roma trecând totul prin foc şi sabie şi au cucerit’o. Comandantul militar al acestora a fost născut în Dacia şi se pare că avea numele predestinat. ALARIC era numele său, ceea ce în traducere înseamnă INOROGUL şi aşa au pierit duşmanii, de neamul calului, exact cum a spus profeţia – sau Blestemul lui Decebal.
Acest blestem, nu este însă cunoscut ca fiind singurul din vremea dacilor. Bogăţiile ascunse ale dacilor, constituite în mare parte din argint şi aur, au dat în timp naştere unui mit conform căruia Tezaurul Dacic ar fi blestemat.
La vremea când Dacia a fost cucerită de Traian, o parte din comorile Daciei, îndeosebi cele ale Sarmisegetusei şi ale regelui Decebal, au fost ascunse sub albia râului Sârgeţia. Dacii au deviat cursul râului, au îngropat aurul sub el şi au adus apoi la loc cursul râului. Aceste comori le’a dezgropat “tata” Traian şi le’a dus la Roma ca pradă de război, că doar nu ne “înfia” pe degeaba şi să ne dea şi de mâncare şi ce ne mai trebuia nouă, din banii Romei, care şi aşa era băgată în criză cu totul. Aşa că, dacă stau bine să mă gândesc, mi se pare că Dacia a “înfiat” Roma, a primit’o la ea acasă şi a crescut-o, iar celor rămaşi pe meleagurile Romei le’a trimis “pensie alimentară pe viaţă”! Să mai râdă acum italienii de noi, când nouă Roma lor mamă nu ne’a dat nimic, ci ne’a luat totul, până şi numele! Rog să nu se înţeleagă că îi urăsc pe italieni, dar, Parlamentul European ar trebui să le spună lor “romi”, nu nouă. Nu urăsc pe nimeni, nu am intenţia sa defăimez pe cineva, ci pur şi simplu nu accept unele pagini ale istoriei, nici jignirile şi, dragă Lume, eu îi iubesc pe toţi oamenii, indiferent de naţie sau culoare, de orientare politică, socială sau sexuală. Nu e treaba mea să judec. Treaba mea e să recepţionez, să percep, să simt, să înţeleg ceea ce văd, ce gândesc, ce mi se transmite, etc şi să duc mai departe.
Ştiţi dumneavoastră, dragi cititorii mei, cât însuma această pradă de război luată de Traian şi dusă la Roma? Unii ştiţi, alţii nu. Celor care nu ştiu, le spun eu: conform precizărilor făcute de savantul J. Carcopino, prada de război a fost constituită din o sută şaizeci şi cinci de mii de kilograme de aur fin şi trei sute treizeci şi unu de kilograme de argint. Dacă ar fi să ne luăm însă după cronicarul Criton – un fost medic militar care l’a însoţit pe Traian în campaniile acestuia în Dacia, atunci, conform celor susţinute de acest cronicar, prada de război a fost. de un milion şase sute cincizeci şi cinci de mii de kilograme de aur! Gândiţi’vă că şi dacă aţi reduce de zece ori numărul kilogramelor precum a făcut’o Carcopino, cantitatea pare tot uimitoare, dar este cu siguranţă pe măsura rezervelor Daciei la acea vreme şi asta fără a mai pune la socoteală imensa pradă de război, imensul jaf, furt, ziceţi’i cum vreţi, pradă luată de legionarii romani şi dusă în diferite locuri ale Imperiului Roman.
Cu această pradă de război Roma a înlăturat criza pentru o mare perioadă de timp, a fost construit splendidul For al lui Traian în Cetatea celor şapte coline şi a făcut să strălucească “Sărbătorile lui Traian”, care ţineau o sută douăzeci şi trei de zile şi erau cunoscute ca neasemuite şi nemaivăzute. La aceste sărbători aveau loc legendarele lupte publice ale gladiatorilor.
Având în vedere cantitatea imensă a comorilor, trebuie să ne gândim că, Dacia a fost într’adevăr o ţară foarte bogată şi chiar a fost.
Dacia nu a fost o poveste, Dacia suntem noi, iar sub noi se află gloria pe care o călcăm, mulţi dintre noi fără să fim vrednici a fi numiţi urmaşii lor. Să nu ne mire că tezaurele lor strânse în ani de muncă, plătite cu sudoare şi răscumpărate cu sânge şi ajunse apoi făcute lauri pe frunţile cotropitorilor, împodobind cetăţile lor sau casele şi puterea avarilor, din adâncurile unde unele au fost şi mai sunt încă îngropate, au aruncat asupra pământului, Blestemul Dacic.
Acest mit a fost întreţinut din generaţie în generaţie până în zilele noastre. Se spune că mulţi dintre cei care au avut contact cu aurul dacic au avut un sfârşit bizar. Istoricii spun că nu există astfel de blesteme şi că sunt doar credinţe populare, însă sunt şi mulţi dintre cei care alimentează şi întreţin aceste mituri şi nu toţi sunt oameni simpli din popor.
Există savanţi, oameni respectabili, care pe tema acestor mituri au făcut şi încă fac diverse calcule matematice, observaţii optice şi geometrice, toate pentru a putea aduce argumente favorabile existenţei acestei anateme.
În ultimele decenii au fost date argumente ce arată faptul că aurul dacic poartă cu sine un blestem puternic şi crud.
În 2009, la Tribunalul din Hunedoara, unsprezece din cei treisprezece inculpaţi în dosarul “Aurul dacic 1” au primit pedepse grele de închisoare, în total o sută patru ani de arest. Această cifră este aceeaşi cu numărul pietrelor de andezit care formează cercul exterior al Marelui Sanctuar Circular aflat la Sarmisegetusa Regia.
Sanctuarul este format din trei cercuri concentrice şi o construcţie în formă de potcoavă închisă situată central. El se află în incinta sacră a cetăţii, iar în interiorul lui se află un disc central cu diametrul de un metru şi patruzeci şi şase de centimetri continuat cu raze, dar cu laturile cioplite în arc de cerc, fiecare lungă de doi metri şaptezeci şi şase de centimetri.
De unul dintre capetele din marginea exterioară a altarului este lipită o rază lungă îndreptată spre nord. Acest disc poartă numele de “Soarele de andezit”.
Razele Soarelui de andezit formează un triunghi dreptunghic, iar bisectoarea care cade tangenţial pe Sanctuar, duce exact la locul unde au fost descoperite zece dintre brăţările dacice. Zece este şi numărul de raze ale acestui disc (soare de andezit).
Unul dintre cei implicaţi în procesul referitor la aceste brăţări, a decedat din cauza unor afecţiuni cardiace, înainte de a fi condamnat. Asta poate fi bine merci şi o coincidenţă, însă supoziţia nu se bazează doar pe ceea ce am descris mai sus, ci atât pe multe cazuri bizare întâlnite încă de la prima descoperire a Tezaurului Aulic, cât şi pe multe alte cazuri asemănătoare din ultimele decenii.
Unii spun că ideea blestemului nu vine numai de la acest aur ascuns, ci şi de la superstiţia conform căreia, pe vremea dacilor, orice om care intra în contact intim cu muntele Kogaionon – Muntele sfânt al dacilor, avea sfârşit tragic.
Deşi s’a vorbit mult despre acest munte sacru, nimeni nu a reuşit încă să dea un răspuns sigur în legătură cu locul unde se află acesta.
Despre acest sacru munte al antichităţii unii spun că ar fi Ceahlăul, iar alţii Bucegi. Dacii şi nu numai ei, vedeau în acest munte Centrul Suprem al lumii, Axa Polul Getic. Această axă numită Axis Hiperboreus este formată din trei vârfuri muntoase alăturate: Găvane, Omu şi Vârful Ocolit.
Văzut ca un imens templu natural, muntele Kogaionon este un simbol arhitepal, model pentru toate templele antice legate de misterele religiilor ce presupuneau o a doua naştere. De ce? Pentru că această structură trinitară se regăseşte atât în construcţia bisericilor creştine împărţite fiind în pronaos, naos şi altar, cât şi în cele greceşti şi egiptene, unde cele trei diviziuni ale templelor se menţin întotdeauna.
De unde vine însă Blestemul Dacic? Posibil muntele ce ascunde aurul este Kogaionon, posibil nu, asta nu se ştie, se ştie însă că prima legendă despre acest blestem vine de prin anii 105-106, când Decebal a poruncit ca toate comorile din aur şi argint să fie bine ascunse pentru a nu fi găsite de romani. Se spune că regele Decebal împreună cu alţi daci, în special preoţii daci, i’ar fi blestemat pe cei care vor trăda locurile unde sunt ascunse comorile şi pe cei care profanează mormintele să nu se bucure nici măcar de un koson din averea dacilor.
Cantitatea acestor comori nu este cunoscută cu exactitate, dar se spune că nu a fost descoperit nici măcar pe jumătate din ele. De atunci şi până în zilele noastre mulţi căutători de comori şi’au încercat norocul în descoperirea lor şi mulţi dintre ei au sfârşit tragic. Unii au fost loviţi de boli cu evoluţie rapidă, alţii decedaţi în urma unor accidente naturale, iar alţii şi’au pierdut minţile, au fost muşcaţi de şerpi sau au fost chiar ucişi.
Sarmisegetusa, această Machu Pichu a Europei, de care unii dintre noi râdem, ne batem joc sau o dăm uitării, este considerată de străini ca fiind una dintre cele mai bogate reşedinţe regale din timpul Imperiului Roman. Ce popor puturos am devenit şi cum ne mai vindem pe doi lei!
În zilele de azi s’a răspândit pe internet o reţea turistică în care sunt prezentate oferte de explorare a cetăţilor dacice contra trei mii de dolari pentru europeni şi trei mii cinci sute de dolari pentru cei de pe alte continente, străinii demonstrând astfel că fac bani frumoşi promovând din afară aceste valoroase obiective turistice româneşti. Gândiţi’vă, dacă nici măcar trei la sută din Sarmisegetusa Regia nu a fost explorat arheologic, ce s’ar întâmpla dacă procentul de explorare ar fi măcar în jur de cincizeci la sută?