Ultimii șase ani de calvar din viața lui Eminescu. Ce l-a ucis ?

5 (2)

Pe 15 iunie 1889, la ora 4.00, în casa de sănătate a doctorului Alexandru Suțu (un pionier al psihiatriei românești), situată pe Strada Plantelor din municipiul București, se stingea poetul și jurnalistul Mihai Eminescu. Avea doar 39 de ani și a sfârșit pe un pat metalic, într-o cameră cu ușa ferecată, după ce și-a alinat durerea cu un pahar de lapte. Au trecut 137 de ani de la acel moment.

Eminescu a devenit foarte faimos, fiind considerat un geniu literar și un simbol al literaturii române. Despre Eminescu, toți românii învață la școală, dau examene scriind despre poeziile, poveștile și, în general, operele sale literare. Cu toate acestea, puțini știu cu adevărat ce s-a întâmplat în noaptea de 14 spre 15 iunie 1889, în camera-celulă de la sanatoriul de pe Strada Plantelor. Și toți aceia au murit. Ulterior, specialiști în psihiatrie, anatomopatologie sau medicină legală au încercat să reconstituie cauzele decesului lui Eminescu. S-a ajuns la ipoteze de lucru, la păreri, dar la puține diagnostice fără echivoc. Cum a murit Eminescu și din ce cauză? Care au fost ultimele sale cuvinte sau dorințe?

Ultimii șase ani de calvar din viața lui Eminescu

Eminescu a petrecut în sanatoriul doctorului Șuțu de pe Strada Plantelor jumătate de an. A ajuns acolo pe 3 februarie 1889. L-au internat prietenii, fiindcă avea probleme financiare grave și o sănătate prăbușită. Internarea lui Eminescu în sanatoriu a fost, de fapt, apogeul unei perioade crunte din viața poetului. Totul a început pe 28 iunie 1883, atunci când Eminescu cedează psihic. Epuizat de munca de la ziar, cu puține resurse materiale, cu angoase personale, marele poet se prăbușește. Se spune că s-a dat în spectacol la Capșa. A scos un revolver din haină și amenința că-l va ucide pe regele Carol I. A ajuns mai apoi la Baia Mitraszewski, unde, de asemenea, a făcut scandal. A fost ridicat de polițiști și dus pe sus la sanatoriul doctorului Șuțu. „La ospiciu, unde fusese transportat în chip brutal și nu în veșmintele sale, rămase în apa băii, Eminescu se părăsi tot mai mult în voia fantasmelor”, scria George Călinescu în „Viața lui Mihai Eminescu”.

Din acel moment, Eminescu a intrat în calvarul ultimilor ani de viață. A fost ca un drum fără întoarcere, ca o prăbușire din care nu avea să se mai ridice niciodată. Pe cheltuiala prietenului său Chibici Revneanu, Eminescu este dus la sanatoriul de la Oberdöbling din Viena. Medicii austrieci spuneau că Eminescu suferea de sindrom bipolar. Are noroc numai de un an și jumătate de tratament, în Austria și Italia. Efectiv, poetul și-a revenit. Se întoarce însă în țară și lucrurile se strică din nou. Sărac, căzut pradă viciilor (Eminescu fuma foarte mult, bea numeroase cafele și uneori făcea beții de pomină), marele poet cade din nou în mrejele bolii de care suferea.

„De vreme ce rezidez într-o hulubărie puțin recomandabilă din orice punct de vedere, e lesne de înțeles că nu am unde pune lucrurile mele (…) O tristă iarnă mă așteaptă și o tristă viață”, îi scria Eminescu aceluiași Chibici.

Pentru o vreme, a avut un post de sub-bibliotecar, de profesor de geografie și statistică. S-a întreținut cum a putut, dar lefurile erau mici. Crizele l-au adus din nou în atenția medicilor. Cei de la Iași și, mai apoi, din București l-au tratat ca pe un sifilitic. Asta credeau ei că are Eminescu. Și i-au administrat un tratament arhaic, care nu se mai folosea în Europa acelor vremuri. Era vorba despre injecții și frecții cu mercur. Specialiști importanți, precum neuropatologul Ovidiu Vuia, spun că, efectiv, Eminescu a fost otrăvit constant pentru o boală de care nu suferea.

„Concluziile mele ca medic neuropsihiatru, cercetător științific, autor a peste o sută de lucrări din domeniul patologiei creierului sunt cât se poate de clare: Eminescu nu a suferit de lues (sifilis) și nu a avut o demență paralitică”, preciza Ovidiu Vuia într-un articol de specialitate publicat la New York în 1987 și reluat în lucrarea sa „Despre boala și moartea lui Mihai Eminescu”.

Dărâmat de tratamentul agresiv care, efectiv, îl otrăvea constant, Eminescu nu putea munci și își ducea existența într-o sărăcie lucie. Viața sa era un adevărat calvar. „Existența lui Eminescu ar fi fost o problemă gravă dacă prietenii și admiratorii nu s-ar fi gândit să-i trimită bani”, spunea George Călinescu în aceeași lucrare.

Eminescu s-a mutat în orașul său natal, la Botoșani, pentru a putea supraviețui. Era îngrijit de sora sa Harietta, într-o casă care există și astăzi în oraș. Se făceau chete publice pentru a-l întreține pe Eminescu. În cele din urmă, Eminescu este adus la București și internat, așa cum am precizat, la sanatoriul doctorului Șuțu, pe 3 februarie 1889. Tratamentul pentru sifilis este continuat la București, de această dată injectabil.

„Sunt năruit”În noaptea de 14 spre 15 iunie, Eminescu se afla închis în camera sa de la Sanatoriul doctorului Șuțu, de pe Strada Plantelor din București. În ziua anterioară i se făcuse, cel mai probabil, tratamentul cu mercur pentru presupusul sifilis. Poate cu o oră înainte de a muri, poate chiar mai devreme, Eminescu strigă după medicul de gardă, doctorul Petrescu. Are o dorință ciudată la acea oră, dar îi este îndeplinită. Mai precis, a vrut un pahar cu lapte. După ce i-a strecurat laptele prin vizeta metalică, Eminescu i-ar fi șoptit cu voce stinsă medicului de gardă: „Sunt năruit”.

La ora patru dimineața, poetul se stingea pe un pat metalic de sanatoriu. Singur în cameră, doar el cu poeziile scrise pe pereți și pe carnețelul pe care-l avea ascuns în buzunarul halatului. Pe 15 iunie, trupul lui Eminescu a fost pregătit pentru o autopsie. Ea este efectuată de doctorul Tomescu și, mai apoi, de doctorul Marinescu, de la laboratorul Babeș. La rândul lor, medicii Șuțu și Petrescu au pregătit un raport oficial, dar destul de ambiguu, din care nu reiese clar cauza morții poetului. Autopsia a fost complicată de neglijențele repetate care au dus la deteriorarea creierului poetului.

Ulterior, Eminescu este depus la biserica Sfântul „Gheorghe cel Nou” din București, pe un catafalc împodobit cu ramuri de tei. În jurul sicriului, coroane din partea Academiei Române și a prietenilor, precum și mesaje. Pe 17 iunie, într-o sâmbătă, Eminescu a fost înmormântat, în jurul orei 17.00.

„Emilia dragă, în Biserica Sf. Gheorghe Nou, cosciugul deschis al lui Mihai Eminescu era încins cu crengi de tei, în amintirea poesiilor lui parfumate cu flori de tei. Am rupt o frunză de la cosciug și pentru tine și ți-o trimit aici. Sub bandă primești și un număr din «Constituționalul», cu descrierea îngropării. Articolul e de Caragiali. Când am însoțit pe jos, cu capetele goale, pe Eminescu, de la biserică, pe bulevard, până la cimitirul Belu, Rosetti, Laurianu, Mihăileanu, eu, Anicuța și vreo 600 de școlari și studenți, admirabilul cor vocal de la Mitropolie era singura pompă (…) S-a luat de la Primărie un loc de veci pentru el, e ceva mai în fund, la dreapta de tata. Din întâmplare, un mare copac de tei e în apropiere. Pentru grilaj și o piatră de mormânt – eu cred o mare stâncă brută de marmură cenușie, cu o singură parte netezită, pe care să fie inscripția Mihai Eminescu și poate 4 versuri ale lui, și un tei înăuntrul grilajului – se vor face subscripții. Părerea mea e de 50 de bani, pentru ca toți școlarii, și din Transilvania, să contribuie. Sâmbătă seara s-a înmormântat Eminescu”, scria Titu Maiorescu, într-o scrisoare trimisă Emiliei Hempel, sora sa.

Eminescu nu mai era, dar în urma sa a rămas o moștenire culturală și, în special, literară incredibilă. Dar și multe întrebări fără răspuns. Una dintre acestea este: din ce cauză a murit Eminescu la numai 39 de ani?

Nebunul, piatra, erizipelul, endocardita….

Au fost multe teorii privind cauza morții lui Eminescu. Unii spuneau că pur și simplu s-a sfârșit din cauza sifilisului. Ulterior, s-a constatat că este o concluzie complet eronată. Eminescu nu a avut sifilis. În schimb, a fost tratat empiric și total eronat pentru sifilis. Dar vom ajunge și acolo.

O altă ipoteză este legată de un presupus incident în curtea sanatoriului. Mai precis, așa cum susțin unele mărturii ale vremii, un pacient de la sanatoriu l-ar fi lovit în cap pe Eminescu, în timpul unei crize. Frizerul regelui, Dumitru Cosmănescu, căruia Eminescu îi spunea „Dumitrache”, îl vizita des pe marele poet la sanatoriu. Într-una dintre aceste vizite, Eminescu a vrut să-l învețe „Deșteaptă-te, române!”. Când poetul a început să cânte, un pacient a luat o scândură și l-a lovit pe Eminescu în cap. Incidentul a avut loc cu două zile înainte de moartea poetului.

Medicul Vineș, cel care l-a avut în grijă pe Mihai Eminescu la „Institutul Caritatea”, folosea acest incident pentru a veni cu o explicație privind decesul poetului. Mai precis, Eminescu ar fi făcut un erizipel care a dus la complicații, pe fondul unei endocardite mai vechi a poetului.

„Era o tăietură a pielii de 2 cm lungime. I s-au dat imediat îngrijirile medicale necesare, iar peste 3 zile buzele plăgii păreau reunite. Dar Eminescu, care avea, după cum am spus, obiceiul de a strânge de pe jos tot felul de lucruri, din care unele erau murdare, și se freca cu ele pe corp și pe cap, desfăcându-și pansamentul, a făcut un erizipel la nivelul plăgii, erizipel care s-a întins apoi la față, gât, membre superioare, torace, până la nivelul abdomenului. […] Cum se vede din cele de mai sus, moartea lui Eminescu nu este datorată traumatismului cranian petrecut cu 25 de zile mai înainte și care se vindecase complet, ci este consecința unei endocardite mai vechi (diagnosticată de regretatul profesor N. Tomescu, medic primar al serviciului de boli interne de la spitalul de copii, care era și medic al institutului), de care era amenințat în fiecare clipă și care, desigur, s-a agravat după erizipel”, scria în raportul său medicul Vineș, raport citat de Nicolae Georgescu în lucrarea sa „Eminescu târziu”.

Erizipelul este o infecție bacteriană acută a straturilor superficiale ale pielii și a vaselor limfatice. Este cauzată cel mai frecvent de bacteria Streptococcus pyogenes, care pătrunde în organism prin mici leziuni sau tăieturi ale pielii. La rândul său, endocardita este o inflamație gravă a endocardului (membrana care căptușește interiorul inimii și valvele cardiace), cel mai adesea cauzată de o infecție bacteriană sau fungică. Netratată, poate fi fatală.

Ipoteză șocantă: Eminescu, omorât cu zile de sistemul sanitar al vremii

Toate aceste ipoteze sunt însă respinse de mulți specialiști. Este posibil ca Eminescu să fi primit o scândură peste cap, dar în niciun caz nu i-a fost fatală. În realitate, după cum arată medicii moderni, cu experiență, Eminescu a murit cu zile din cauza tratamentelor greșite administrate. A fost injectat cu mercur și intoxicat. Iar expunerea cronică la mercur este legată de hipertensiune arterială, disfuncție endotelială, creșterea riscului de infarct miocardic și tulburări de ritm cardiac.

Proiect inedit pe locul unde Eminescu a văzut lumina zilei. Cum vrea o fundație culturală să readucă la viață atmosfera de pe vremea Eminovicilor
Tocmai de aceea, specialiștii spun că o cauză reală a morții lui Eminescu a fost stopul cardio-respirator, pe fondul intoxicației cronice cu mercur.

„Între lunile februarie-iunie 1889, lui Mihai Eminescu i s-a administrat intravenos clorură de mercur la Institutul Şuţu şi, probabil, aceasta a fost cauza stopului cardiac care i-a provocat moartea”, preciza profesorul doctor Irinel Popescu, membru corespondent al Academiei Române, în cadrul unei sesiuni ştiinţifice din anul 2014.

Mai mult decât atât, alți specialiști indică faptul că Eminescu a fost victima unor medici nepricepuți, spitalizat în locuri nepotrivite și tratat cu un tratament criminal.

„După ce am revăzut toate ipotezele medicale şi simptomatologia, concluzionăm că a suferit de tulburare bipolară şi a murit din cauza otrăvirii cu mercur, un tratament neadecvat administrat ca urmare a diagnosticării greşite cu sifilis. Spitalizat în locuri nepotrivite şi tratat de medici incompetenţi, a suferit nu doar fizic, ci şi moral, murind prematur. În urma unei scrisori adresate prietenilor, el, pe bună dreptate, s-a considerat un om sacrificat”, preciza medicul Raul Neghina în studiul „Controverse medicale şi dileme privind boala şi moartea lui Mihai Eminescu”.

Neuropatologul Ovidiu Vuia, în lucrarea „Despre boala și moartea lui Eminescu – studiu patografic”, concluzionează:

„Eminescu n-a avut sifilis şi n-a fost alcoolic. Demonstrat deci faptic, fără nicio îndoială, poetul nostru a suferit de o psihoză endogenă, maniaco-depresivă, fără substrat organic; ea nu i-a alterat capacitatea intelectuală şi creatoare, în viaţa lui n-a existat zisa «mare întunecime», invenţia eminescologilor interbelici, cu precădere. Sfârşitul i-a fost provocat de sincopă cardiacă, survenită în urma tratamentului cu injecţii de mercur administrate în sanatoriul doctorului Şuţu din Bucureşti, în cursul ultimei internări din februarie-iunie 1889 (…) Pe această cale devine clară şi cauza morţii poetului, intoxicaţia cu mercur, şi trebuie, din spirit ştiinţific, să o susţinem, oricât ne-ar durea respectivul sfârşit, cauzat de neştiinţa celor ce l-au tratat, căci încă o dată o scriu, nu poate fi apărat în numele adevărului un psihiatru care aplică un tratament fără să cunoască urmările sale fatale, cum e cazul d-rului Şuţu, responsabil postum de moartea lui Eminescu”, preciza medicul Vuia.