Minele de uraniu din România și localitățile apropiate lor, regiuni întinse de la frontierele țării cu Iugoslavia și unitățile militare secrete s-au numărat printre locurile interzise, din România comunistă.

În zonele apropiate de fluviul Dunărea , la exploatările miniere de metale rare și zonele militarizate autoritățile comuniste au instituit un regim special, menit să descurajeze orice român neinvitat să se apropie de ele.

Cei care o făceau riscau închisoarea ori își puneau în pericol viața. Fostele zone interzise au devenit în ultimii ani mai accesibile ca oricând în ultima jumătate de secol și stârnesc curiozitatea turiștilor.

Vechile unități militare din munți au fost dezafectate, iar numeroase clădiri ale acestora s-au ruinat odată cu trecerea timpului și nu au mai prezentat interes pentru statul român. În Hunedoara, un buncăr semi-îngropat  folosit ca punct de comandă pentru cele patru divizioane de foc ale unei unități antiaeriene, dotată cu rachete sovietice, a fost abandonat și este ruinat, după ce localnicii l-au devastat.

În decembrie 1989, mai mulți militari au murit aici, împușcați în împrejurări încă neelucidate. La Hunedoara, în zilele de 22 – 24 decembrie 1989, cinci militari şi un civil au fost ucişi, în împrejurări stranii, iar alte circa 20 de persoane au fost rănite, majoritatea victimelor au fost tineri, militari la U.M. 01933 – unitatea militară de pe Dealul Chizidului.

Fosta unitate militară antiaeriană din Vadu Dobrii (Munții Poiana Ruscă), un loc inaccesibil civililor, ținut secret timp de mai mulți ani, a funcţionat din anii ´50 până la începutul anilor 2000, dar singurele rachete au fost activate, potrivit foştilor militari, în seara de 25 decembrie 1989, în timpul Revoluţiei.

Atunci, pe ecranele staţiilor de radiolocaţie au apărut zeci de ţinte aeriene neidentificate, iar din Divizioanele de la Sânpetru – Haţeg şi Vadul Dobrii – „Valea Ursului”, au fost lansate rachete, care s-au autodistrus în aer, deoarece nu întâlniseră nicio „ţintă” dintre cele vizualizate pe radar.

Fostele unități de rachete din Hunedoara au fost dezafectate la mijlocul anilor 2000.

Mine de uraniu, omise de pe harta României

Cele mai multe mine de uraniu, locuri despre care românii nici măcar nu aveau voie să vorbească în public, înconjurate de colonii muncitorești care nu apăreau pe harta țării, au fost și ele închise după 1990.

În anii ’50, sate ca Nucet , Vașcău și Ștei (județul Bihor) și Ciudanovița și Rușchița (județul Caraș-Severin) s-au numărat printre micile localități transformate în numai câțiva ani în colonii muncitorești, cu până la 10.000 de locuitori fiecare, controlate de sovietici.

„În vremurile noastre puţini s-ar mai apropia de o astfel de mină de uraniu, dar în trecut lumea nu ţinea cont de radiaţii. Nici nu știa de uraniu. Mulţi mineri se angajau aici, spre exemplu, doar pentru a avea un loc călduţ unde să stea iarna: Întâi sovieticii și apoi Securitatea controlau totul aici”, relata Vasile Voloca, un fost miner din Ciudanovița.

Autorităţile comuniste au ţinut secrete activităţile din exploatările de uraniu, iar relatările despre viaţa localnicilor din „orăşelele uraniului” au lipsit din presa regimului comunist.

„La Băița Plai (video) s-a lucrat cu soldaţi şi deţinuţi politici şi cu ţăranii din Apuseni, uluiţi de salariile (pentru ei imense) oferite. În ce măsură ştiau ei cu ce substanţă periculoasă lucrează? E greu de spus… Dat fiind că, după ani şi ani, au fost găsite în fundaţiile caselor lor pietre cu un conţinut ridicat de uraniu, e de presupus că nu li s-a spus nimic! Deţinuţii oricum nu contau – ei erau “duşmanii poporului”, iar soldaţii oricum trebuiau să fie mândri că erau “patrioţi” şi contribuiau la ”propăşirea patriei”. Au fost ani în care s-a lucrat cu 20.000 – 30.000 oameni”, arăta un document despre istoria exploatărilor de uraniu din România, prezentat de Federaţia Naţională de Mine şi Energie.

Minele de uraniu, înființate începând din anii ’50, s-au închis în ultimii ani, păstrând și în prezent secrete ale tragediilor pe care le-au înșiruit în existența lor.

Fluviul Dunărea, cea mai bine păzită frontieră a României

Românii nu mai au nevoie să treacă fraudulos frontierele ori să aventureze în fluviul Dunărea pentru a ajunge în Occident ori să își justifice prezența în localitățile de frontieră, însă în trecut mii de oameni de au plătit cu viața încercările temerare de a fugi din „lagărul comunist”.

Oraşele Orşova şi Drobeta Turnul Severin, din Mehedinți, au fost adesea locurile de pornire ale aventurii în necunoscut pentru românii care tânjeau după o viaţă mai bună în afara României. Mulţi dintre ei au murit ucişi de gloanţele trase de grăniceri, în timp ce alţii au plătit cu viaţa tributul Dunării.

Măsurile menite să împiedice trecerea Dunării în Iugoslavia s-au înăsprit de la începutul anilor ’50. Autorităţile comuniste au militarizat regiuni întinse de la frontierele României cu Iugoslavia și au deportat în Câmpia Bărăganului peste 50.000 de oameni, care locuiau în satele aflate pe o fâșie de circa 30 de kilometri a Dunării.

„Malurile Dunării de la graniţa dintre cele două ţări au fost restricţionate populaţiei civile, la o distanţă de 30 – 40 de metri de apă. Această zonă de graniţă a fost pusă sub paza Miliţiei şi a grănicerilor. Turnuri de veghe şi faruri au fost instalate. În unele sectoare au fost puse mine, iar oamenii care încercau să scape foloseau câini pentru detecţia lor. Câinii ar fi urmat să găsească şi să activeze minele de pe calea de scăpare”, se arăta într-un raport prezentat de CIA, în 1952.

Zona de la Porțile de Fier de pe fluviul Dunărea era patrulată continuu, iar sectoare lungi erau protejate de garduri de sârmă ghimpată. Noaptea, grănicerii patrulau pe malul Dunării însoţiţi de câini, iar cei care prindeau fugarii erau premiaţi, iar dacă fugarii erau persoane importante, chiar promovaţi în grad.

În zona Drobeta Turnu Severin, orice grănicer care prindea sau împuşca un fugar era promovat sau primea o lună de permisie, arătau rapoarte secrete ale CIA.

Grănicerii, la vânătoare de români

Același lucru se întâmpla și localitățile de la frontiera verde a României.

La Jimbolia, în fiecare noapte, localnicii auzeau din direcţia frontierei împuşcături şi rafale de mitralieră, relatau unii localnici.

„Nimeni nu ştia însă dacă grănicerii trag după românii care încercau să evadeze sau doar pentru a intimida populaţia Jimboliei, pentru a da impresia că graniţa este bine păzită”, arăta o notă secretă a CIA.

Doar localnicii care îşi procurau permise speciale de trecere puteau să se apropie de zona de frontieră, pentru a-şi lucra pământul. Unii găseau pe terenurile lor mine cu explozibil, folosite pentru a-i descuraja pe cei care voiau să fugă în Iugoslavia.

Graniţele erau păzite de regimentele militare, iar posturile de observaţie erau dese. Patrulele călare nu lipseau, iar autorităţile se bazau adesea pe câinii-lup pentru a le inspira teamă românilor. Grănicerii erau instruiți să îi considere pe cei prinși fugind din țară drept trădători care merită uciși.

Cadavrele femeilor erau uneori batjocorite de unii soldați, relata John Pârva, amintind mărturia unui grănicer, în cartea sa „Memoriile unui frontierist”.

„Rămăsesem înmărmurit de ceea ce-mi spunea soldatul ăsta care practic îmi confesa la beţie actele lui de necrofilie ca să mă impresioneze… Eram şocat de ceea ce auzeam şi nu puteam să reacţionez în niciun fel ca să nu îi dau de bănuit, realizând totodată cât de reală, cruntă şi periculoasă era situaţia asta în care mă adâncisem în mod progresiv”, scrie John Pârva, în cartea sa „Memoriile unui frontierist”.

Bărbatul, pe care autorul îl întâlnise la o serbare într-un sat din zona de frontieră, continuă cu dezvăluirile lui macabre:

„-Acum câteva zile, duceam cu maşina patru împuşcaţi care erau parcă din Bucureşti, trei bărbaţi şi o gagică… O vedeam în oglinda retrovizoare, căzuse pătura de pe ea şi i se dezveliseră pulpele, …mamă ce picioare avea aia!.. Am oprit maşina şi m-am dus în spate să mă uit mai bine… Avea părul lung care-i acoperea faţa şi am vrut să văd dacă-i şi frumoasă, dar ce crezi?… Când i-am dat părul la o parte, în loc de faţă, avea o gaură mare…! Se uită la faţa mea nedumerită şi izbucni într-un râs isteric:

– O împuşcaseră chiar în cap, din spate, şi-i zburase toată faţa…, ce păcat… că în rest era faină, faină…”, relata John Pârva, în cartea sa „Memoriile unui frontierist”.

Autorităţile comuniste au instituit un regim sever de control al celor care ajungeau la Jimbolia, însă condiţiile geografice le erau defavorabile. Unii grăniceri, trupe aflate în subordinea Ministerului de Interne, aşteptau oportunitatea să fugă chiar ei în Iugoslavia, iar dezertările în acest fel erau frecvente, arătau unele mărturii.