Babu și baba lui

Sprijină pâinea în piept și trage de cuțit, decu­pând o felie albă, cu margini arămii. O pâine mare, rotundă. Aduce și o bucată mare de brânză, din care îmi taie trei felii. Sparge o ceapă și îmi aduce o bu­cată de slană. „Ați venit cam târziu să vedeți satu’ nostru. A fost frumos, făceam două nedei de Sfântu Du­­mitru, aveam cămin cultural și școală, dealurile erau pline cu vitele oamenilor. Acum am rămas doar eu cu baba mea și încă vreo două case locuite.”

Baba stă lângă el și zâmbește. O întreb câți ani are. „Nu mai știu”, îmi răspunde, bucuroasă că nu mai are treabă cu timpul. Babu și Baba locuiesc aici de când se știu. Ei au singura casă de cărămidă din tot satul. Babu are aproape 80 de ani, dar ține încă 70 de oi.

„Cu ele vor­besc pe dealurile astea, că nu-i nime’ aici. Merg cu ele, așa, și nu mă gândesc la nimic. Mă uit la Retezat, la dealuri, vorbesc cu oițele. Asta-i viața noastră aici. Aici au trăit și părinții mei și părinții părinților mei, cine știe de când. Nu am avut colec­tivizare, și pe timpul Imperiului noi tot așa am fost: liberi, cu oile noastre pe dealuri. Au plecat oamenii din sat, că îi drumu’ rău și ajungi greu, da’ eu cu Baba am rămas, că noi dacă nu vedem dealurile astea nu putem trăi. Așa ni-i felul.”

Pe jos, în cameră, e pă­mânt. Mobila e veche și tocită. În colț, e o sobă de lut cu plită pe care fier­be ceva. Pe fereastră se vede cire­șul din curte. Printre frun­zele lui verzi, stau atâr­nate la scurs sfe­re albe de brânză.

Citește mai mult..

Dacă ți-a plăcut articolul ne poți urmări pe Facebook, pentru alte noutăți.