Tradițiile românești de Anul Nou au o vechime de peste 2000 de ani, spun o parte a specialiștilor în etnografie și evocă vechi ritualuri de celebrare a talismanelor (apotropaice), de venerare a animalului totemic sau care să marcheze renașterea naturii, fertilitatea și fecunditate.

Evident este vorba despre tradițiile autentice păstrate în special în zonele rurale ale României și mai puțin de interpetarea modernă a jocurilor cu măști, adaptată la tematici mai contemporane sau atinsă de kitsch.

O lume mistică, arhaică și păgână care supraviețuiește în ruralul românesc

Deși popor creștin, probabil de acum mai bine de un mileniu, românii au o mitologie rurală încărcată de elemente păgâne.

Acestea sunt supraviețuiri – spun specialiștii în etnografie a unor ritualuri din epoca fierului sau poate și mai vechi – de reminiscențe neolitice, la care s-au adăugat de-a lungul timpului importuri din lume stepelor, romanice sau slave.

În esența sa, lumea rurală românească este una mistică și păgână, marcată de ritualuri, superstiții și magie. Cu ajutorul unor formule magice, a unor ritualuri bine puse la punct învățate de la banbe, vrăcioaie, solomonari și alți vrăjitori, oamenii satelor luptau cu demonii, dedeochiul, moroii sau alte necazuri.

În cadrul acestei lumi mistice pot fi plasate și tradițiile românești de Anul Nou. Cele păstrate din generație în generație de sătenii din diferite zone ale țării, dar mai ales din nordul Moldovei, sunt considerate de specialiștii reminiscențele unor vechi ritualuri apotropaice închinate animalelor totemice.

„Elementele fantastice însoţesc multe activităţi ale ţăranului. Există, însă, o perioadă a anului, când gospodăria țărănească se întoarce în mod deliberat la condiţia acelui univers arhaic, în care omul era capabil să lupte cu demonii răului, să alunge bolile, să sporească, prin gesturi magice, rodnicia pământului, fertilitatea animalelor şi belşugul din casele comunităţii. Acest spaţiu construit cu mult simţ practic, unde, în timpul anului, se înfăptuiesc activităţi materiale, în timpul sărbătorilor de iarnă, se transformă într-o adevărată scenă de desfăşurare a spectacolelor cu măşti. Curţile, ce îşi străjuiesc intimitatea cu garduri înalte, îşi deschid acum porţile pentru cetele de colindători. Astfel, printre stâlpii sculptaţi cu simboluri arhaice, timpul modern este invadat de ritualuri şi credinţe ancestrale”, precizează specialistul Iulia Brânză Mihăileanu în articolul „Gospodăria țărănească-scenă a jocurilor cu măști“.

Jocul Ursului și cetele de flăcăi, vechi rămășițe a ritualurilor dacice

Jocul Ursului este unul dintre acestea. Este acel joc al ursului care se mai păstrează în puține locuri din țară, în forma sa arhaică, adică fără acel scenariu care evocă dansul ursului capturat, al ursului de bâlci.

Etnologul Romulus Vulcănescu arată că ritualurile dedicate ursului, în care participanții se îmbracă în blănuri elaborate de urs (unele naturale, cum se întâmplă în județul Bacău, de exemplu), au o origine dacică, ursul având rol de animal totemic.

„Numele lui Zalmoxis ar putea fi un apelativ cu valoare de tabu a zeului cerului şi al soarelui în ipostaza lui umană, un purtător de piele de urs nu atât în sensul de nebridă cât de mască galee alcătuită dintr-un cap de urs, folosită în ritualurile şi ceremoniile ce ţineau la daci de cultul străvechi al ursului carpatic. Măştile costume de urs folosite de colindătorii de Anul Nou se asemănă cu acestea”, scria Vulcănescu în „Mitologia română”.

La rândul său, specialistul Reys Carpenter consideră că ursul a fost animal totemic în spațiul carpatic. De altfel și cetele de flăcăi cu diferite jocuri, cu măști felurite, de la strămoși și până la personaje imfame, considerp specialiștii, provin tot din acest fond arhaic.

„Cetele de feciori sunt rămăşiţa unor vechi credinţe autohtone, geto-dacice şi în general tracice, dar cu unele elemente foarte vechi, preindoeuropene, în orice caz ale pământului carpato-danubian”, preciza Traian Herseni.

„Din generație în generație practicăm aceste tradiții”

Printre cei care păstrează aceste tradiții arhaice, apotropaice legate de Dansul Ursului, sunt flăcăii din satul Rotunda, județul Suceava. În fiecare an, aproximativ 30 de săteni, de la adolescenți și până la bărbați în toată firea, îmbracă costumele uriașe de urs, făcute din mițose de lână dar și alte materiale. La toate acestea adaugă capetele de urs atent lucrare din generație în generație.

Modelul nu s-a schimbat niciodată. Nimeni nu mai știe de ce trebuie să fie așa capul de urs, cu șiraguri de mărgele și un fel de coadă lăsată peste cap.

„Capul de urs este foarte important. Din generație în generație s-a transmis acest model. Nimeni nu mai știe de ce așa. Oricum nimeni nu schimbă nimic, tradiția trebuie păstrată întocmai cu simbolurile strămoșilor“, spune Ilie Aparaschivei, organizatorul cetei.

„Urșii“ se mișcă în cerc, într-un dans care parcă semnifică ciclicitatea naturii și a vieții, în zgomotul ritmat al darabanelor după model vechi, aproape șamanic. Ritmul darabanelor stabilește intensitatea dansului ciclic, cu explozii de energie și mărire a tempoului în anumite momente. Mișcările „urșilor“ sunt specifice încercând să imite marelui carnasier.

„Este o tradiție extrem de veche, foarte veche. Nimeni nu mai știe de când. Poate de la strămoșii strămoșilor. Dar noi o păstrăm așa cum este, fără tăgadă face parte din viața și cultura noastră”, scrie Ilie Aparaschivei.

De altfel, bărbații îmbrăcați în urs devin prinși în fervoarea ritualului.

„Sunt pătrunși total de dansul lor. Prin o energie aparte, greu de explicat“, adaugă Ilie Aparaschivei.

Capra, cerbul și calul, fertilitate, totemism și fecunditate

Jocul Caprei și în anumite zone ale cerbului sunt considerate deasemenea ritualuri arhietipale dedicate animalelor totemice dar și stimulării fertilității și fecundității. Acolo unde se joacă capra deobicei pământul va fi roditor.

„Unde capra joacă / Pământul răstoacă / Unde tropoteşte / Oarzele-n floreşte”, se arată într-o veche urătură.

Spre deosebire de alte popoare unde capra şi ţapul sunt malefice, exponente ale divinităţilor pestilenţiale, la români este un simbol al norocului.

„La români, capra se joacă de bun augur la Anul Nou”, scria Vulcănescu.

Un alt animal totemic despre care specialişti precum Russu sau Vulcănescu spun că era înzestrat cu proprietăţi magice era cerbul. De altfel, tot de Anul Nou în anumite regiuni ale ţării se joacă „Cerbul“ ca act ritualic.

Anul Nou modern sărbătorit cu două luni mai devreme față de cel strămoșesc

Toate tradițiile sărbătorite de români, astăzi, în miezul iernii, erau de fapt celebrate la începutul primăverii. În mod tradițional, la români, ca și la multe alte popoare ale Europei, Anul Nou începea pe 1 martie, adică odată cu renașterea naturii. De aceea și textul urăturilor amintește de arat, plug și alte lucrări agricole. În plus, Jocul Caprei aduce fertilitatea pământului care va intra în lucrări agricole.

În Evul Mediu, o perioadă, Anul Nou a fost interzis, fiind o sărbătoare plină de ritualuri păgâne foarte vechi (deși este puțin probabil să fi fost cazuri în care ritualurile să fi fost de fapt oprite), pentru ca mai apoi în anul 1852 să fie impusă ziua de 1 ianuarie ca moment de celebrare a începerii Anului Nou.

În România, noul calendar a fost adoptat abia în 1919, iar sărbătorirea Anului Nou la 1 ianuarie a fost cu greu adoptată în mediul rural, acolo unde se celebra încă la 1 martie.