Avionul lui Onassis
În anii ’60-’70 ai secolului trecut, aterizarea unui avion privat pe un aeroport românesc reprezenta un adevărat eveniment. Chiar dacă presa acelor vremuri, prinsă cu planuri cincinale şi discursuri nesfârşite nu relata nimic despre asemenea întâmplări, când avionul personal al lui Aristotel Onassis a ajuns la Bucureşti, informaţia s-a răspândit rapid în lumea celor care aveau acces la ştiri “pe sub mână”. Un fost angajat al aeroportului îşi aminteşte şi astăzi cum toţi lucrătorii comerciali de pe Otopeni se uitau la aparatul de mici dimensiuni care tocmai aterizase, aşteptând, cu sufletul la gură, să vadă cine coboară din el. “Auzisem, pe surse, că tre’ să vină Onassis. Îmi terminasem tura, da’ n-am vrut să plec acasă… nu mă interesa grecu’, văzusem o dată o fotografie… avea o burtă mai mare ca a lu’ bunicu’… da’ speram că n-a venit singur, c-a luat-o şi pe Jackie… nevasta lu’ Kennedy… Văzusem câteva fotografii de-ale ei, o femeie de milioane”. Însă, spre dezamăgirea celor prezenţi, nicio pasageră celebră n-a coborât din avionul lui Onassis. S-a urcat, în schimb, cineva: o doamnă elegantă, frumoasă, sigură pe ţinuta ei marţială – Ana Aslan. Aeronava miliardarului grec venise special la Bucureşti, pentru cel mai celebru medic al planetei în acel moment, Ana Aslan, doctor şi om de ştiinţă, care prin invenţiile sale asigura statului român, în acea perioadă, profituri de zeci de milioane de dolari, anual.
Creatoarea geriatriei n-a fost deloc copleşită de extravaganţa gestului domnului Onassis, care îşi trimisese în România propriul avion special pentru ea. A primit invitaţia fără mari emoţii şi a acceptat călătoria, ca pe o solicitare de vizită medicală la domiciliu. Fireşte, era o solicitare mai puţin obişnuită şi un domiciliu ceva mai îndepărtat, doar doamna Aslan ştia, la fel ca restul mapamondului, cine este şi ce reprezintă armatorul grec. Dar după ce cunoscuse zeci de şefi de stat şi personalităţi politice, economice şi culturale, de pe toate meridianele şi care îi urmaseră tratamentele, devenise imună la celebritate. Iar un proprietar de vapoare, fie el şi cel mai bogat om din lume, putea cu atât mai puţin s-o intimideze pe Ana, care îşi petrecuse copilăria în portul Brăilei, privind fascinată la zecile de nave care veneau şi plecau încărcate şi descărcate continuu, umplând Dunărea şi bătrânul oraş de larmă şi forfotă. Onassis era doar un viitor pacient.
Brăila, oraşul copilăriei
Aşa cum confirmă numeroasele scrieri biografice care i-au fost dedicate, Ana Aslan s-a născut la 1 ianuarie 1897, la Brăila, mezina unei familii înstărite care mai avea trei copii. Tatăl său, un om instruit, de origine armeană, făcea comerţ cu cereale, iar mama, care vorbea fluent mai multe limbi străine, se ocupa de educaţia copiilor. Trăiau într-o casă frumoasă şi luminoasă care, fără a fi prea mare, le devenise un cămin drag şi primitor.
Brăila începutului de secol 20 era un oraş foarte cosmopolit. Totuşi, dacă Ana ar fi urmat destinul obişnuit al unei tinere de familie înstărită, încheindu-şi viaţa printr-o căsătorie avantajoasă la doar douăzeci şi ceva de ani, poate că n-ar fi contat prea mult locul în care s-a născut. Dar drumul pe care şi l-a ales a făcut ca fiecare detaliu al biografiei ei să conteze.
Începând cu anul 1836, Brăila devenise port-liber (porto-franco), şi la începutul secolului XX era un oraş foarte prosper, recunoscut drept un important reper comercial pe harta Europei. Spre exemplu, la Bursa locală, înfiinţată în 1882, se stabilea preţul cerealelor pentru întreg continentul european, iar activitatea economică desfăşurată în portul dunărean acoperea aproape un sfert din întregul comerţ românesc. Era un loc dinamic, în care se întâlneau oameni din toate colţurile pământului, se construia intens (primul oraş românesc în care s-a folosit betonul armat), se făceau afaceri, se investea în infrastructură modernă (tramvai, pavaj, iluminat public), se credea în progres, în posibilitatea fiecăruia de a-şi construi destinul cu multă muncă şi ceva noroc.
Şi încă un detaliu relevant pentru destinul Anei, o ştire de ziar din anul 1893: “D-l Nicolae Jaja, farmacist în Brăila, de origine din Ardeal, a instalat pe lângă farmacia sa un laborator de chimie, sub conducerea d-lui Iorgu Bogdan, care până acuma a fost şef de lucrări în laboratorul facultăţii de medicină din Bucureşti şi are, în ştiinţele chimice, cele mai frumoase pregătiri”. Laborator de chimie, la Brăila, în 1893! Aşadar, era o vreme când, să te naşti în România, la Brăila, era un avantaj pentru cei visători şi îndrăzneţi. În asemenea condiţii, nu mai e de mirare că cei doi băieţi ai familiei Aslan, fraţii mai mari ai Anei, şi-au luat licenţa în chimie, la Politehnica din Dresda. Aşa se poate înţelege mai uşor şi de ce viitoarea inventatoare a Gerovitalului n-a fost deloc interesată de o “carieră” de soţie-model, ci a decis să-şi continue educaţia primită la şcoală şi în familie, într-un domeniu conectat organic de chimie, dar total atipic pentru o fată din România de acum o sută de ani: medicina.
Anii de ucenicie
Dar până să ajungă la medicină, Ana a mai avut un vis: a vrut să zboare. Nici nu se putea altfel pentru o tânără cu o inteligenţă strălucitoare şi-o voinţă de fier, contemporană cu marele pionier al aviaţiei, Aurel Vlaicu. Deloc surprinzător pentru o fire ca a ei, şi în ciuda rezervei celor apropiaţi, în 1913, când încă era elevă a Şcolii Centrale din Bucureşti, domnişoara Aslan a zburat alături de un celebru pilot al vremii, Andrei Popovici. Acel zbor de la 16 ani, de care îşi va aminti cu emoţie întreaga viaţă, a reprezentat o bornă importantă în biografia Anei. Îşi încercase curajul şi putea să îndrăznească şi pe drumul greu al meseriei pentru care optase. Mama ei nu a fost deloc fericită cu această opţiune, care îi ţinea fiica departe de casă, dar, refuzând să mănânce timp de trei zile, Ana a “convins-o” să accepte. Cu acordul familiei a continuat să se pregătească şi, pe 13 octombrie 1915, a fost admisă la Facultatea de Medicină din Bucureşti.
Un an mai târziu, studentă într-o Românie parţial ocupată de trupele germane, Ana îşi făcea deja practica de specialitate în spitalele militare din Iaşi, alături de mari personalităţi ale medicinei româneşti, fiind remarcată inclusiv de membri ai Casei Regale a României. La nici douăzeci de ani, a devenit o prezenţă obişnuită în saloanele răniţilor şi în sălile de operaţie, unde diferenţa dintre viaţă şi moarte era făcută, adeseori, de un fir de aţă, sau de inspiraţia de ultim moment a unui doctor. A trebuit să lucreze mereu contratimp şi să înveţe într-o zi de război, cât ar fi învăţat la şcoală, pe timp de pace, într-un an. A înţeles că lipsa resurselor sanitare poate fi uneori acoperită de entuziasm şi creativitate. A acumulat experienţă, a câştigat încredere, s-a deprins să-şi asculte instinctul profesional. A simţit, pe viu, ce înseamnă să te sufoce suferinţa şi cât de important este să respiri şi s-o iei de la capăt.
După război, în 1919, a revenit la Bucureşti. În anul III de facultate, a început să lucreze alături de reputatul neurolog Gheorghe Marinescu. A fost una dintre marile întâlniri din viaţa Anei Aslan, profesorul Marinescu, precursor al şcolii româneşti de gerontologie fiind, printre altele, autorul lucrării ştiinţifice “Bătrâneţe şi întinerire”, care avea să devină un reper necesar pentru studiile în domeniul “întineririi ştiinţifice”. După încă doi ani, în 1921, a trecut cu succes concursul de medicină internă, fiind prima dintre cei 32 de studenţi care au participat la examen. Şeful comisiei de examinare, academicianul Daniel Danielopolou, i-a transmis încântat: “Vă felicit, domnişoară, că sunteţi prima… regret că niciun domn n-a putut fi pe aceeaşi poziţie.” Susţinută de atâtea confirmări, remarcată şi încurajată de titani ai medicinei româneşti, printre care şi fondatorul şcolii de endocrinologie, I.C. Parhon, Ana Aslan a terminat, “zburând”, facultatea, în 1922, şi şi-a început, în forţă, prodigioasa carieră de medic specialist, profesor şi, la un moment dat… “creator de miracole”, solicitate cu insistenţă în întreaga lume.
Un accident providenţial
Timpul s-a scurs repede şi cu folos pentru doamna doctor Aslan şi, în 1949, pe când devenise titulara catedrei de medicină clinică din cadrul Facultăţii de profil din Timişoara, avea deja 25 de ani de carieră didactică, o vastă experienţă în cele mai importante spitale din ţară, cercetări ştiinţifice constante şi numeroase articole şi studii de specialitate publicate. Mai avea, ca orice profesor universitar, ore în care preda la facultatea bănăţeană şi, inerent, studenţi entuziaşti, dar şi delăsători, care nu se prezentau la prelegerile sale. Deşi era recunoscută pentru rigoare, doamna profesor alegea, totuşi, să accepte absenţele accidentale, interesându-se de cauza lor. Aşa se face că, în momentul în care a aflat de cazul unui student care absenta de mai multe săptămâni, fiind imobilizat la pat, a decis sa-l examineze personal. În urma consultului, a descoperit ca studentul în cauză suferea de o artroză acută şi a decis să îi propună un tratament alternativ cu… procaină, o substanţă ale cărei efecte terapeutice le cerceta de multă vreme. Măgulit de interesul personal al doamnei profesor, tânărul a acceptat tratametul, fără a avea însă mari aşteptări. Dar efectele au fost imediate: “I-am cerut permisiunea tânărului de a-i administra zece cc soluţie procaină, unu la sută, în artera femurală. După câteva minute, bolnavul a putut îndoi piciorul. Am continuat să-i administrez procaină, iar după câteva zile a putut părăsi spitalul”, mărturisea, bucuroasă, autoarea “experimentului”.
Aşa a început povestea Gerovitalului, considerat, multă vreme, un adevărat elixir al tinereţii. Având proba directă şi imediată a efectelor substanţei care o preocupa de atâţia ani, Ana Aslan, ajunsă la vârsta de 52 de ani, a decis din acel moment să se dedice exclusiv finalizării studiilor asupra procainei. Şi-a suspendat cariera didactică, şi în următoarele 24 de luni, a făcut mai multe experimente pe animale şi, ulterior, pe un lot de pacienţi vârstnici. Rezultatele consemnate în urma injecţiilor cu soluţie de procaină se dovedeau revoluţionare, mai aproape de limitele miracolului decât de posibilităţile medicinei de la acel moment. Concret, se observau, la persoane de vârsta a treia, evoluţii spectaculoase, precum repigmentarea părului, atenuarea simptomelor depresiei, refacerea tonusului fizic general. Practic, se reuşise stoparea şi chiar inversarea unor procese de îmbătrânire, considerate până atunci ireversibile. Cum era de aşteptat, ecourile n-au întârziat să apară
. Deşi întreaga activitate de cercetare se desfăşura într-o lume în care informaţia circula cu mare dificultate, magnitudinea efectelor tratamentului descoperit de “cercetătorul Aslan, din România” a generat un amplu interes internaţional. Sub presiunea evenimentelor şi cu implicarea lui I.C. Parhon, autorităţile naţionale au decis să sprijine în mod concret eforturile doamnei profesor, iar din acel moment, a început să se scrie istorie. În 1952, s-a înfiinţat Institutul de Geriatrie din Bucureşti – premieră mondială, model universal, copiat ulterior în majoritatea ţărilor dezvoltate. Tot în 1952, s-a preparat oficial Gerovitalul (vitamina H3) “cu acţiune în tratamentul fenomenului de îmbătrânire, precum şi în bolile bătrâneţii, în ateroscleroză, vitiligo, sclerodermie”. Din 1958, Gerovitalul a intrat în circuitul farmaceutic, fiind considerat un “medicament miraculos”, brevetat ulterior în peste 30 de ţări. După încă 22 de ani, în 1980, este inventat un nou produs dedicat combaterii îmbătrânirii, Aslavital.
Glorie şi pacienţi celebri
În anii ’50-’60, după ce urmările şocului economic produs de cel de-al doilea război mondial au început să dispară, se resimţea un val general de optimism în întreaga lume. Se investea masiv în locuinţe şi infrastructură, optimismul lua locul neîncrederii, divertismentul se impunea ca o industrie foarte rentabilă, iar “starea de bine a oamenilor” devenise o preocupare majoră la nivel global. Deloc întâmplător, în această perioadă au apărut şi veritabile staruri mondiale. America îl avea pe Elvis, Marea Britanie se mândrea cu Beatles, iar România… nu stătea deloc rău, o descoperise pe Ana Aslan.
În a doua jumătate a anilor ’50, după ce rezultatele testelor şi experimentelor au fost confirmate oficial de lumea ştiinţifică, “elixirul românesc al tinereţii” a trezit un interes general. Fotografiile cu “bătrânii întineriţi” la Institutul de Geriatrie din Bucureşti au fost publicate din Germania până în Statele Unite, şi din Rusia până în Brazilia, iar doamna profesor Aslan – invitată la cele mai importante congrese ştiinţifice din întreaga lume – era considerată un geniu medical, devenind, fără voie, o adevărată vedetă internaţională. În mod firesc, n-au întârziat să apară nici recunoaşterile şi premiile oficiale. Printre acestea, medalia “Leon Bernard” acordată de Organizaţia Mondială a Sănătăţii, ordinul “Meritto della Republica” din partea guvernului italian, sau statutul de “Cavaler al Ordinului Palmas Academica”, distincţie acordată de Franţa. Totodată, a fost cooptată în foruri ştiinţifice prestigioase, precum Uniunea Mondială de Medicină Profilactică sau Academia de Ştiinţe din New York.
Ana Aslan devenise un fenomen mondial. Într-o lume care îşi dorea să fie fericită, sanătoasă, frumoasă şi tânără, rezultatele cercetărilor Profesoarei răspundeau exact acestor aşteptări. În scurt timp, oameni de pe toate continentele au început să solicite tratamentul miraculos din România. Spaţiile de cazare şi tratament ale Institutului de Geriatrie se dovedeau neîncăpătoare în raport cu cererile. De la oameni simpli, la capete încoronate, toţi îşi doreau să beneficieze de “elixir”. Printre pacienţii celebri s-au numărat preşedintele Franţei, Charles de Gaulle, primul ministru al Indiei, Indira Gandhi, cancelarul german Konrad Adenauer, liderul URSS Nikita Hrusciov, actriţele Marlene Dietrich şi Claudia Cardinale, actorii Charlie Chaplin şi Kirk Douglas, pictorii Pablo Picasso şi Salvador Dali, mareşalul Tito, mareşalul Franco şi foarte mulţi alţii.
Lista cu personalităţile interesate de “terapia Aslan” este impresionantă şi, foarte probabil, niciun medic din lume nu mai are un “portofoliu” similar de pacienţi celebri, care, fie veneau personal la Bucureşti, fie solicitau un tratament de la distanţă, fie făceau toate eforturile să obţină o vizită la domiciliu. Iar Profesoara îşi făcea meseria cu aceeaşi rigoare, indiferent că se afla pe insula Scorpio, în reşedinţa lui Aristotel Onassis, sau în Bucureşti, la Institut, în faţa unui bătrân din Călăraşi, venit să-şi trateze durerile. În toată cariera sa, Ana Aslan a ţinut foarte mult să ofere o şansă la tratament şi celor fără posibilităţi. Dacă celebrii pacienţi străini plăteau sume considerabile statului român, ea s-a luptat mereu ca bătrânii din România să beneficieze de cure anuale gratuite. Acestea includeau, pe lângă substanţele farmaceutice propriu-zise, o serie întreagă de proceduri, fiecare schemă terapeutică fiind personalizată în funcţie de particularităţile pacientului.
De altfel, pe parcursul întregii sale activităţi în fruntea Institutului de Geriatrie, Profesoara şi-a comunicat constant convingerea că fiecare om este diferit, are probleme, aşteptări şi nevoi diferite şi, de aceea, o intervenţie medicală eficientă trebuie să ţină seama de toate aceste diferenţe. Din păcate, în entuziasmul general, foarte multă lume a ignorat acest principiu, s-a mulţumit să aplice o cremă şi să aştepte minuni. Iar în asemenea cazuri, rezultatele n-au fost cele scontate. Astfel, cei care n-au înţeles că Ana Aslan nu era un vraci, ci un om de ştiinţă, iar tratamentul său nu conţinea o “pilulă miraculoasă”, ci era o formulă medicală complexă, au căzut victima propriilor fantasme, pe care directoarea Institutului de Geriatrie a încercat mereu să le descurajeze, explicând că “să fii veşnic tânăr nu înseamnă să ai 20 de ani, ci să fii optimist, să te simţi bine, să ai un ideal în viaţă şi să lupţi pentru el”.
Omul din spatele mitului
Ana Aslan a trăit 91 de ani şi mai multe vieţi: copilăria la Brăila, într-o familie frumoasă şi într-o lume care înflorea; adolescenţa la Bucureşti, între cursurile la Şcoala Centrală, zborul cu avionul şi visul de a intra la medicină; prima tinereţe, marcată de război, salvată de pasiunea pentru medicină; a doua tinereţe şi maturitatea, cu o carieră didactică impresionantă şi experienţa activităţii în spital; saltul curajos de la 52 de ani, când a renunţat la tot ce construise până atunci, pentru a încerca să facă o mare descoperire; confirmarea geniului său medical, la 55 de ani, prin succesul muncii de cercetare, înfiinţarea Institutului de Geriatrie şi brevetarea Gerovitalului. Performanţele sale medicale au fost atât de mari, încât omul care le-a realizat a rămas uneori uitat în spatele mitului ştiinţific. Dar deşi şi-a dedicat întreaga viaţă profesiei, locuind, efectiv, într-un spaţiu care aparţinea de Institutul de Geriatrie şi renunţând la posibilitatea întemeierii unei familii, Ana Aslan n-a fost un “robot medical”, ci un om cu dorinţe şi pasiuni omeneşti, cu dezamăgiri şi împliniri, cu momente de suferinţă, dar şi de fericire. Pe lângă cercetare, experimente, congrese şi tratamente, cei care au avut norocul să îi fie aproape povesteau că îi plăcea să citească, să asculte muzică clasică, să urmărească concursuri de patinaj artistic, spectacole de balet.
Îşi dorea să fie la zi cu evenimentele din întreaga lume. Simţea nevoia să fie conectată la ritmul timpului său, poate pentru a i-o lua mereu înainte. Încă din tinereţe, a fost atentă la propria ţinută, preferând să-şi cumpere doar haine de calitate. Avea o eleganţă discretă, inclusiv în relaţiile cu oamenii. Nu-şi făcea uşor prieteni, îi plăceau persoanele inteligente şi directe, aprecia umorul, calitate care nu-i era deloc străină. În afara muncii, nu-şi tolera niciun alt exces. Dormea, mânca, se relaxa cu măsură. Şi iubea… aşa cum iubesc oamenii profunzi şi uşor introvertiţi, în linişte, cu mult consum interior şi fără prea multe manifestări vizibile pentru ceilalţi. Una dintre marile sale iubiri a fost profesorul şi academicianul Daniel Danielopolou, care i-a fost model şi mentor, şi pe care a continuat să-l admire până la sfârşitul vieţii.
Ana Aslan s-a stins din viaţă la 20 mai 1988. Ca răsplată pentru toate beneficiile aduse statului român, regimul comunist i-a refuzat dorinţa de a fi înmormântată după ritualul creştin-ortodox, fiind înhumată laic la cimitirul Bellu. Se spune că această sfidare a ultimei dorinţe a unui om credincios a fost o consecinţă a invidiei pe care Elena Ceauşescu a simţit-o întotdeauna faţă de “Profesoară”, cea care şi-a câştigat pe merit toate titlurile, distincţiile şi renumele internaţional.
Moştenirea
După dispariţia Anei Aslan, nimeni nu a putut să-i continue misiunea. Treptat, Institutul de Geriatrie şi-a pierdut renumele şi clienţii, pe fondul unor grave erori manageriale produse în anii nouăzeci. În prezent, o plimbare în curtea vastă a sanatoriului din Otopeni în care, cândva, era greu să întorci capul fără să vezi o “alteţă”, o “divă” sau un geniu artistic, te convinge că timpul a vrut cu tot dinadinsul să-şi ia revanşa împotriva celei care, măcar pentru o vreme, l-a dat înapoi. Chiar dacă au mai existat şi încă mai există persoane care s-au zbătut şi se zbat să ţină viu acel loc, să facă mult cu puţin, să continue munca unei vizionare, a devenit tot mai evident că strălucirea de altădată a apus şi nu se pregăteşte să se întoarcă.
În egală măsură, “terapia Aslan”, cu cele două produse farmaceutice Gerovital şi Aslavital (colaborare cu farmacista Elena Polovrăgeanu), considerate revoluţionare la timpul lor, căutate în toate colţurile lumii, şi-au pierdut, astăzi, o parte din renumele de odinioară. Oamenii le folosesc mai rar şi după ureche, în formule mai curând cosmetice, decât medicale, şi se declară dezamăgiţi că nu întineresc! Şi, astfel, încet, încet, bruma dezamăgirii se întăreşte, se solidifică şi ameninţă să îngroape o moştenire cu care, în loc să ne mândrim, parcă începem să ne simţim din ce în ce mai inconfortabil.
Până acum câţiva ani, contestatarii muncii Anei Aslan veneau, în principal, din afara ţării, animaţi probabil de interese mai curând economice. Însă în ultima vreme, pe lângă uitarea generalizată, se manifestă şi o ostilitate la noi acasă. Pe de o parte, se deplânge starea Institutului, “din care nu se mai poate face nimic”, fără a se propune ceva în loc, pe de altă parte, se iau de bune poveştile inventate pe alte meleaguri, referitoare la lipsa totală de efect a produselor brevetate de fondatoarea geriatriei mondiale. În ambele cazuri, parcă ne pregătim să dărâmăm trecutul, de ciudă că nu ne putem construi un prezent pe măsură.
Institutul creat de Ana Aslan nu trebuia să fie etern. A avut o perioadă de glorie, într-un context politic şi economic foarte particular, dar, într-un fel, e firesc ca astăzi, în altă lume, să traverseze o criză. În egală măsură, produsele farmaceutice inventate în anii ’50 sau ’70 ai secolului trecut e natural să fie, o jumătate de secol mai târziu, întrecute de altele mai… moderne. Dar ar fi corect să nu uitam că acest tip de produse, cu adevărat eficiente împotriva îmbătrânirii, au fost create pentru prima dată în lume de românca Ana Aslan. Şi aşa cum nu le putem reproşa lui Graham Bell că n-a inventat direct telefonul mobil, fraţilor Lumière că n-au făcut direct filmul 3D sau lui Traian Vuia că n-a construit direct un avion supersonic, nici realizările excepţionale ale profesoarei Aslan nu pot fi umbrite de evoluţiile ulterioare. Poate că Gerovitalul, inventat în anul 1952, este astăzi o soluţie relativ banală. La fel de banală ca telefonul cu fir, filmul pe peliculă sau mătura. Fiecare creaţie are timpul său. Revoluţia de ieri este normalitate astăzi şi poate fi depăşită mâine. Dar sunt decisive saltul, desprinderea care deschid o nouă lume şi fac posibilă evoluţia. Iar cheia evoluţiei, lăsată moştenire de Ana Aslan, în principiile muncii sale, este regenerarea. Forţa internă care te ajută să faci mereu ceva în plus. Să faci din bătrân, tânăr. Din puţin, mult. S-o iei de la capăt. Cum a făcut “Profesoara” la 52 de ani. Să ai curajul de a încerca să creezi ceva nou. Să nu te mulţumeşti cu doar o realizare, un vârf, un moment bun. Să lupţi pentru o idee. Să încarci şi să descarci, de 40 de ori pe zi, ca pe vremuri, în portul Brăilei. Să pui cărămidă peste cărămidă. Doar aşa poţi face diferenţa.
De aceea, poate cea mai importantă moştenire lăsată de Ana Aslan rămâne credinţa ei fermă, deplină şi definitivă, în capacitatea de regenerare a fiinţei umane.
Iar când se întâmplă, o dată într-o generaţie, să realizezi saltul, să creezi ceva ce, până la tine, nu exista… nu te mai intimidează nimic. Nici măcar dacă Bill Gates sau un alt Onassis modern îşi trimite avionul personal după tine…
Formula-As.ro