Între regii care i-au urmat lui Burebista, Iordanes menţionează pe Deceneu, fost mare preot şi vicerege al lui Burebista, care conducea mai multe părţi ale vechiului regat, şi pe Comosicus, rege şi mare preot.

După moartea celui din urmă a urmat Coryllus, ce a domnit 40 de ani şi Diurpaneus, care este angajat într-o serie de ostilităţi împotriva împăratului Domitian.

Ostilităţile culminează cu o incursiune a dacilor şi roxolanilor în Moesia în anii 85-86 e.n. şi se încheie cu uciderea lui C. Oppius Sabinus, guvernatorul provinciei.

De reţinut detaliul că această invazie a fost fulgerătoare şi devastatoare, fapt ce atestă că dacii studiaseră din timp dispunerea dispozitivelor atacate, dimensiunea lor, amplasarea punctelor de comandă etc., informaţii confirmate de chiar rezultatul obţinut.

Rezultatul incursiunii şi îndeosebi uciderea lui C. Oppius Sabinus determină pe Domitian, în anul 89 e.n., să declanşeze războiul contra dacilor. În aceste condiţii Diurpaneus cedează locul său lui Decebal, fiul lui Coryllus.

Contraofensiva romană este condusă de Cornelius Fuscus. Decebal cere pace, dar este refuzat de romani. Regele dac trimite o nouă solie la Domitian.

De această dată solii îl asigură pe împărat că regele dac va încheia pacea dacă Domitian este de acord ca fiecare roman să-i dea, anual, lui Decebal, câte doi oboli.

În caz contrar Decebal preciza că va continua războiul şi că romanii vor avea de suportat mari nenorociri. Romanii refuză din nou. Armata romană, condusă de Cornelius Fuscus, este surprinsă de daci pe Valea Oltului.

Romanii sunt înfrânţi iar Cornelius Fuscus este ucis. Reacţia romană nu întârzie. Ei reiau ofensiva şi pătrund în Dacia dinspre Banat. Oastea este condusă de Tettius Iulianus, dacii find învinşi, de această dată la Tapae.

În anul 88, Decebal cere pacea, care este acceptată în cursul anului următor de Domitian, din cauza problemelor pe care romanii le aveau în bătăliile purtate cu marcomanii şi cu cvazii.

Rezultatul negocierilor purtate de Diegis, fratele lui Decebal, cu romanii, este surprinzător. Decebal devine rege clientelar al Romei, în schimbul unor subsidii anuale şi al unui ajutor tehnic de la aceasta.

Domiţian face cheltuieli costisitoare pentru încheierea păcii „căci, fără întârziere dădu lui Decebal nu numai înemnate sume de bani dar şi meşteri pricepuţi la felurite lucrări folositoare în timp de pace şi de război şi făgădui să-i dea mereu mai multe” (Dio Cassius, „Izvoare privind istoria României”, Editura Academiei R.P.R.) . Ulterior, dacii nu restituie decât o mică parte din prizonierii capturaţi în luptele anterioare.

Misterul acesui paradox este acela că Decebal deţinea suficiente informaţii din care rezulta cursul total nefavorabil al luptelor pe care le purtau romanii împotriva marcomanilor, iagizilor şi cvazilor.

Acţiunea de pedepsire a acestora fusese declanşată exact în acelaşi an în care se trata pacea cu Decebal. Cauza războiului cu aceştia consta în refuzul respectivilor „clienţi ai imperiului” de a da Romei contingente de trupe de care aveau nevoie în războiul cu dacii.

Contactele avute anterior de către daci cu seminţiile respective şi informaţiile directe obţinute sunt confirmate de decizia lui Decebal de a refuza cererea romană.

Ştiind că perioada de acalmie este trecătoare şi că schimbările produse la Roma prin accederea la putere a lui Traian nu prevestea nimic bun, că perioadei „clientelare” îi succede o alta în care statul este desfiinţat şi transformat în provincie, Decebal încearcă să-şi îmbunătăţească relaţiile cu vecinii.

În acest sens el îşi asigură colaborarea triburilor vecine ale bastarnilor, burilor şi roxolanilor. Decebal urmărea astfel să-l oblige pe Traian să lupte pe două fronturi.

Totodată, acţionează şi în direcţia întăririi sistemului defensiv din Munţii Orăştiei şi în special în jurul Sarmizegetusei. Cunoştea, deci, bine forţa şi intenţiile romanilor.

Traian dispune măsuri de intensificare a supravegherii militare a teritoriilor din actuala Muntenie şi Moldova.

Trupe noi sunt aduse de la sud de Dunăre, între altele Cohorta Hispaniorum veterane quingeneria equitata, detaşamentele ei fiind fixate unul la Buridava pe Olt, pentru a supraveghea drumul de-a lungul râului spre Transilvania, altul la Piroboridava, pentru a controla calea de legătură între Transilvania, pe valea Trotuşului şi a Siretului până la Dunăre.

Nemulţumit de evoluţia evenimentelor, la sfârşitul anului 98, Traian se deplasează la Dunăre pentru a inspecta şi dispune măsuri ample care să conducă la înfrângerea Daciei.

Odată cu supunerea Daciei, împăratul urmărea, în mod deosebit, în afara creării unui cordon de siguranţă al imperiului, cucerirea şi exploatarea bogăţiei dacilor, a aurului dacic în primul rând, a sării şi a altor bogăţii ale solului şi ale subsolului.

Primul război dacic începe în primăvara anului 101. După ce Traian intră în Dacia, Decebal recurge la o şiretenie. Înşeală anume pe un conducător roman, Longinus, prefăcându-se că ar voi a-i vorbi de pace şi, după ce pune mâna pe el, ameninţându-l cu tot feluri de chinuri, îi cere să-i destăinuiască planurile lui Traian.

De reţinut două aspecte: că Decebal înşeală pe acest comandant, îl atrage în cursă şi îl capturează […]. În aceeaşi perioadă, 101-102, are loc şi diversiunea „moesiană” încercată de Decebal.

O forţă de şoc dacică întărită de buri şi de roxolani, conduşi de Susagus, străpunge dispozitivul roman şi ameninţă flancul drept al armatei lor.

Traian este obligat să-şi revizuiasă planurile şi reuşeşte să anihileze efectele acestei manevre obţinând victorii dificile pe locul viitorului oraş Nicopolis precum şi la Adamclisi.

Fresce elocvente din Columna lui Traian oferă detalii ample în legătură cu desfăşurarea evenimentelor. Dacii se retrag în interiorul ţării, abandonându-şi cetăţile de lângă Dunăre: Arcidava, Centum Putea, Lederata etc.

„Ei însă căutau să cunoască mişcările şi direcţia pe care o lua armata romană, prin spioni, din care romanii prind într-o zi unul şi îl aduc de păr, cu mâinele legate la spate, înaintea împăratului” (A.D. Xenopol).

Scena „spionul dac”, prezentă pe Columnă este extrem de edificatoare în acest sens.

Izvoarele istorice confirmă că acţiunile de spionare a adversarilor constituiau o practică curentă pentru daci.

Faptul că romanii au capturat un astfel de spion şi au ţinut să-l imortalizeze pe Columnă atestă importanţa acestui eveniment ca şi gradul de periculozitate pe care îl reprezenta această „armă”.

Există opinii potrivit cărora în această perioadă Decebal ar fi trimis spioni până la Roma aceştia având ca obiectiv aflarea unor probleme expuse chiar în Senatul roman.

În acest sens se precizează că acţiuni de culegere a informaţiilor, prin intermediul agenţilor, s-au desfăşurat în Dacia în timpul lui Decebal. După unele relatări, se pare că acesta l-a trimis la Roma pe omul lui de încredere, Atticus, care a reuşit să acţioneze astfel încât să fie ales în Senatul roman.

Nu este exclus ca primul război daco-roman (101-102) să se fi încheiat indecis, tocmai datorită lui Atticus” […]. La venirea iernii Decebal, împreună cu aliaţii săi, sarmaţii şi germanii, declanşează o ofensivă nu în sudul Dunării, ci în Dobrogea.

Romanii pornesc din nou la război. În anii 105-106 Decebal este înfrânt iar Dacia cucerită. Dacă cifrele în legătură cu prada: 165.000 kg. de aur, 331.000 kg. de argint şi 50.000 de războinici luaţi prizonieri par discutabile, realitatea evenimentelor nu mai poate fi discutată.

Situaţia precară a finanţelor imperiului, de până la anul 106, se redresează, permiţând împăratului largi dărnicii, scutiri de impozite, angajarea şi executarea unor lucrări publice impresionante: Forul lui Traian cu statuile aurite (anul 112), Columna lui Traian (113), noi apeducte, refacerea canalului Nil-Marea Roşie.

Un monument împodobit cu statui a fost construit şi în Scitia Minor, la Adamclisi, în Dobrogea.

O sută douăzeci şi trei de zile au durat jocurile la Roma şi peste 11.000 de fiare sălbatice au fost ucise de gladiatori. Sunt bătute mai multe serii de medalii pe tema cuceririi Daciei.

De la cartaginezi încoace nici o seminţie nu a reprezentat un mai mare pericol pentru romani decât dacii, susţine Plinius.

Acelaşi Plinius cel Tânăr făcea următoarea apreciere înt-o scrisoare către Caninius: „Căci unde mai găseşti un subiect atât de actual, atât de bogat, atât de vast, în sfârşit atât de plin de poezie şi cu toate că faptele sunt adevărate, atât de fabuloase? Vei vorbi despre schimbarea albiei unor fluvii noi, despre poduri noi aruncate peste fluvii, despre tabere cocoţate pe munţi prăpăstioşi, despre un rege care, izgonit din domnie, alungat chiar din viaţă, nu-şi pierde de loc nădejea: şi pe deasupra, despre sărbătorirea a două triumfuri, unul pentru prima oară asupra unui popor până atunci neînfrânt, celălalt pentru ultima oară”.

În legătură cu aceste două războie ale Romei şi cu personalitatea lui Decebal câteva aprecieri ale lui Dio Cassius sunt deosebit de semnificative: … „Cel mai mare război de atunci pentru romani a fost împotriva dacilor, peste care domnea atunci Decebal. Duras care avea domnia mai înainte o oferi de bună voie lui Decebal, regele dacilor, pentru că era priceput în ale războiului şi iscusit la faptă; ştiind când să năvălească şi când să se retragă la timp, meşter a întinde curse, viteaz în luptă, ştiind a se folosi cu dibăcie de o victorie şi a scăpa cu bine dintr-o înfrângere; pentru care lucruri el a fost mult timp pentru romani un potrivnic de temut”. Aprecierea „meşter a întinde curse” nu se poate evalua altfel decât că în baza unor informaţii existente […].

Dintre dregători se obişnuia să fie desemnaţi purtătorii de solii. De notat faptul că în cazul dacilor, ca şi în cazul altor popoare, pe lângă misiunea lor de negociere, aceste solii urmăreau, în egală măsură, obţinerea de informaţii referitoare la situaţia din statele vizitate.

Dintr-o menţiune făcută de Dio Cassius în „Historica” rezulta că există şi o altă categorie de solii. Mai exact, Dio Cassius se referea la o împrejurare în care Decebal, aflat în dificultate faţă de forţele lui Traian, s-a retras în câmp deschis hotărând „să-l atace cu vicleşug”.

În acest scop, „regele dac a trimis soli în întâmpinarea lui Traian”, în Moesia, care, sub pretextul acestor posibile discuţii, trebuiau să-l ucidă pe împărat. Planul lui Decebal a eşuat.

Rezultă însă că asemenea acţiuni „sub acoperire diplomatică” constituiau o practică în panoplia operaţiunilor militare ale dacilor.

O asemenea acţiune se referă şi la capturarea generalului roman Longinus. Interesul faţă de capturarea acestuia l-a constituit faptul că Decebal cunoştea că Longinus era foarte iubit de împăratul roman.

Această calitate a lui Longinus şi capturarea sa trebuia să-i ofere lui Decebal posibilitatea de a cunoaşte planurile lui Traian legate de atacarea Daciei.

Acţiuni asemănătoare, derulate anterior, s-au soldat, de asemenea, cu capturarea sau uciderea unor generali romani […].

Date rezultate din cronici sau memorii ale vremii ca şi anumite fresce de pe Columna lui Traian relevă faptul că dacii erau familiarizaţi cu activităţile de culegere de informaţii atât cu caracter militar, cât şi politic.

Existenţa acestora din urmă este confirmată de amestecul unor conducători daci în evoluţii politice importante de la Roma […].

După pierderea celor două războaie (101-102 şi 105-106) formaţiunea statală a dacilor devine provincie romană. Conform tradiţiilor şi reglementărilor juridice romane, populaţia supusă nu mai are dreptul la instituţii, legi sau magistraţi proprii.

Dacia devine o entitate administrată exclusiv în folosul imperiului roman.

MARIAN V. URECHE „Istoria serviciilor secrete româneşti până la 1944”, Vol. I (fragment)

Dacă ți-a plăcut articolul ne poți urmări pe Facebook, pentru alte noutăți.