“Majestate, nu vă lipseşte absolut nimic pentru a fi societară a Comediei Franceze!”, i-a spus Reginei Elisabeta o mare actriţă pariziană. Nu era câtuşi de puţin vorba despre un elogiu mieros. Soţiei regelui Carol I îi plăcea la nebunie să pozeze. La propriu şi la figurat. Regina-poetesă a României ţinea de mult timp prima pagină a marilor jurnale europene, prin apariţiile ei mereu surprinzătoare, prin anturajul său de cea mai bună condiţie intelectuală şi prin preocupările artistice aflate în avangarda epocii. Existau chiar ziare care ţineau rubrici permanente legate de viaţa Reginei Elisabeta. Când duceau lipsă de informaţii, inventau, şi tot scriau ceva, despre populara suverană a României! Dar mai presus de orice, consoarta lui Carol I avea fler şi ştiinţa punerii în scenă. Ştia “să se vândă”, ştia să se facă plăcută, ştia să epateze, de câte ori apărea ocazia. Avea toate calităţile să o facă – era de o erudiţie impresionantă şi de un farmec magnetizant – şi nimeni nu o putea întrece în născocirea de decoruri şi de scenarii care să fure privirea unui public avid, şi atunci, ca şi azi, să arunce un ochi la luxul şi rafinamentul vieţii celebrităţilor. Cu prilejul unei vizite pe care i-o face la palat, viitoarea regină Maria o găseşte pe Elisabeta în camera sa, într-un decor demn de un mare studio hollywoodian.
“Cu siguranţă că punerea în scenă fusese atent studiată. Lumina venea dinspre tavan, iar ea era înveşmântată în alb şi sprijinită de pernele ca de zăpadă, cu vocea extrem de melodioasă, cu gesturi largi şi binevoitoare şi cu dantura luminată de un zâmbet încântător, iar pe de altă parte, expresia tragică a ochilor săi, de un albastru intens. Totul producea exact efectul dorit… S-ar fi zis că, prin însăşi firea ei plină de fantezie, se credea mereu într-un spectacol”. Într-un spectacol va fi crezut că a nimerit şi celebrul scriitor Pierre Loti, când, invitat la Sinaia de către buna sa prietenă, o găseşte aşezată la orgă, scufundată într-un preludiu de Bach, înconjurată, ca într-un tablou vivant, de adoratele ei domnişoare de onoare şi de alţi curteni, figuranţi obişnuiţi, deja, ai unor astfel de “scene”.
[toggles title=”Cine a fost Regina Elisabeta”]Nu a fost numai prima regină a României, dar şi scriitoare. Purta pseudonimul Carmen Sylva, ceea ce s-ar traduce prin ”Cântecul Pădurii”. Prinţesa Elisabeta von Wied a venit în România în 1869, la vârsta de 26 de ani, pentru a se căsători cu Karl von Hohenzollern, care a domnit sub numele regal de Carol I de România. În acea vreme Principatele Române era încă sub tutela Imperiului Otoman. După Războiul de Independenţă din 1877 şi Tratatul de la Berlin (1878), România a fost recunoscută ca regat, în 1881 iar Elisabeta a devenit prima regină a României. Elisabeta a fost supranumită ”regina-scriitoare” scriind enorm: peste o mie de poeme, 90 de nuvele, 30 de opere dramatice, patru romane, lucrări cu caracter memorialistic şi basme pentru copii.
L-a admirat sincer pe Mihai Eminescu, fiind o pasionată cititoare a poemelor lui. De altfel, ea şi-a făcut o datorie de onoare din a încuraja tinerii talentaţi să studieze prin intermediul unui program de burse. Regina şi-a făcut un anturaj de artişti în devenire la momentul respective, cum au fost George Enescu sau Elena Văcărescu ori i-a sprijinit financiar, ca în cazurile pictorului Nicolae Grigorescu şi poetului Vasile Alecsandri. Regina Elisabeta a fost o mare admiratoare a poetului Mihai Eminescu l-a recompensat cu ordinul Bene Merenti şi a vrut să îl ajute cu o importantă sumă de bani. Marele poet a refuzat să ridice premiu, cunoscute fiind opiniile sale împotriva Regelui Carol I. Relaţiile cu soţul ei nu au fost, de la un punct, cele mai bune, dar stricteţea etichetei regale, precum şi educaţia germană a ambilor a impus o atitudine responsabilă şi demnă amândurora. Între Regina Elisabeta şi Regele Carol I nu a fost dragoste la prima vedere. Ce i-a unit pe cei doi au fost idealurile.[/toggles]
Drama din spatele pozei
În spatele scriitoarei de succes şi al marii vedete de presă internaţională se ascunde, însă – puţini ştiu asta – o regină tristă, adesea deprimată, pradă disperării. Căsătoria cu Carol I, încheiată în pripă, din raţiuni politice, e lipsită, de la bun început, de fiorul pasiunii. Înainte să fi adoptat, ca rege al României, masca lui intransigentă şi aspră, tânărul Carol fusese forţat de familie să renunţe la o mare iubire, pentru care voise să sacrifice şi averea, şi rangul princiar. Stilul cazon şi rece avea, deci, explicaţii sentimentale, şi poate că dintr-o dorinţă de răzbunare pe soartă impusese severitatea şi “castitatea” comportamentului public, tuturor celor din anturajul casei regale, unde onoarea era mai presus de orice!
Peste această rigiditate sufletească a regelui, aveau să se suprapună anii grei de început de domnie, cu ameninţări din toate părţile, atât în ţară, în plină revoltă politică internă, între liberalii radicali şi conservatori, cât şi în străinătate, în contextul războiului dintre Franţa şi Germania. Iar moartea, în 1874, a singurului copil al cuplului domnitor, principesa Maria, duce la o şi mai mare înstrăinare între cei doi. Regina Elisabeta nu-şi mai revine din trauma pierderii fetiţei sale şi se dedică scrisului. “Voiam să găsesc adevărul. Dar în dragoste nu era adevărul şi nici în renunţare nu era. Şi suferinţa m-a îndrumat spre căsnicie, m-a făcut mamă şi mi-a încărcat umerii cu muncă din belşug. Dar prea puţin mi-a fost dat să port această mare onoare de a fi mamă, căci ochii luminoşi ai copilului meu s-au stins, iar căpşorul i l-am culcat în sicriu”, scrie regina Elisabeta, semnând Carmen Sylva, cu pseudonimul care a făcut-o celebră în toată lumea.
În numeroase alte pasaje din scrierile sale, Elisabeta povesteşte despre atmosfera de Crăciun de la palat: tristă, posomorâtă, tăcută, apăsătoare. Singura consolare care-i rămâne e evadarea în teatrul pe care îl pune în scenă, zi de zi, şi în care joacă, cu fervoare de veritabilă societară a Comediei Franceze, rolul principal. Imagini dintr-un univers cu străluciri inventate, complet străin de adevăratele frământări sufleteşti ale Reginei. Complice în tot acest joc, considerat de multă lume exagerat, îi vor fi, mereu, domnişoarele sale de onoare, o mână de tinere românce, din cale afară de frumoase, talentate şi educate, care-i devin, practic, fiice adoptive, mămoasei Regine Elisabeta, luminându-i viaţa cu afecţiunea lor.
“Ele sunt fetele mele”
Conform protocolului impus de Carol I, Regina Elisabeta avea o curte compusă din două doamne de onoare, o mare maestră a veşmintelor, o mareşală a curţii, o secretară şi o cititoare. Doamnele de onoare îi organizau audienţele şi-i ţineau companie, îi citeau, brodau alături de ea şi dezbăteau ultimele zvonuri din înalta societate, notează biografii reginei. Pe lângă acestea, mai erau şi câteva domnişoare de onoare, fete cultivate, din os boieresc, pe care regina le lua sub aripa sa protectoare, cu gândul de a le asigura un viitor în înalta societate. “Ele sunt fetele mele, o înlocuiesc pe micuţa mea Maria”, obişnuia să spună regina. Domnişoarele de onoare îi sunt fidele colaboratoare în încercările literare, o ajută cu traduceri, o acompaniază când cântă la pian, sunt vedete ale seratelor culturale pe care le găzduieşte Regina şi, mai mult decât orice, îi împărtăşesc visările şi îi sunt cele mai apropiate confidente. Alături de ele îşi îneacă amarul dorurilor, cu entuziasmul lor îşi înseninează zilele, cu ele se sfătuieşte şi pe ele le sfătuieşte ca să o ia pe drumul cel bun în viaţă, pe ele le visează împlinite şi fericite, aşa cum şi-ar fi dorit-o pe Măriuca ei, dacă Dumnezeu i-ar fi dat zile… Fetele acestea, pe care le identifică până la obsesie cu sărmana Maria, sunt viaţa ei!
Viitoarea regină, principesa moştenitoare Maria, soţia lui Ferdinand, descrie cu inteligenţa şi talentul ei literar atmosfera din jurul Elisabetei. “Bătrâne doamne şi bătrâne domnişoare, într-o admiraţie totală pentru regină, încercau să o incite la confidenţe, gata oricând să-i şteargă lacrimile ce ţâşneau dintr-o exagerată sensibilitate. În aer plutea o oarecare febrilitate provocată de subiectul conversaţiei: o pasiune pentru vreo bucată muzicală, o broderie, un tablou, o carte minunată”. Mai puţin răutăcioşi cu anturajul Reginei, alţi oaspeţi ai Palatului le conturează “glamuros” pe “fetele” Elisabetei.
Moldoveancă de neam, mărunţică, palidă, cu păr negru şi ochi mari, albaştri, de o graţie desăvârşită, Lucie Ghica, una dintre domnişoarele de onoare preferate, era nepoata de fiu a fostului domnitor Grigore Ghica, iar din partea mamei, se trăgea din familia Rosetti-Rosnovanu. La rândul său, Eufrosina Grădişteanu, foarte frumoasă şi impunătoare, cu un minunat păr lung şi blond, era fiica lui Emanoil Grădişteanu, preşedinte al Curţii de Conturi, şi a Alexandrinei Grădişteanu, născută Darvari, fiica marelui căminar Mihail Darvari. Alături de ele se afla şi Maria Assan, cunoscută artistă, cu studii de canto la Strasbourg şi Paris, un glas frumos şi cultivat, cum nu puteai auzi la alte curţi regale europene. În alte perioade, Livia Maiorescu, erudita fiică a marelui Titu Maiorescu, şi remarcabila scriitoare Elena Văcărescu, care avea să devină prima femeie membru de onoare a Academiei Române, au ocupat şi ele onorantele locuri de domnişoare în alaiul Reginei, potolind, cu gingăşie şi graţie, locul gol pe care moartea Mariei îl lăsase în inima neconsolatei Regine.
Veşti negre
Regina îşi iubeşte “fetele” ca pe ochii din cap. Domnişoarele Ghica, Grădişteanu, Assan, Maiorescu sau Văcărescu dau, prin prezenţa lor specială, un aer rafinat serilor la Palat. Vâlva pe care apariţiile Reginei o iscă peste tot în lume nu are cum să nu se răsfrângă şi asupra lor, iar Elisabeta însăşi întreţine acest joc, căci şi-ar dori să le vadă împlinite şi fericite, alături de pretendenţii cei mai de seamă, care treceau în număr mare, pragul evenimentelor culturale pe care le patrona.
Adevărul e că mizanscenele Reginei îţi fură ochii! Stau şi mă minunez privind, într-un vechi album ilustrat de epocă, una dintre fotografiile “marca Elisabeta de România”. Îmbrăcată într-o rochie albă, lungă şi învolburată ca spuma mării, cu părul nins şi strălucitor, ridicat ca o coroană peste chipul pătruns de emoţia muzicii, Regina tronează în faţa unui pian somptuos ca un altar. Mâinile delicate plutesc deasupra clapelor şi, în magia înscenării, ai putea jura că pianul cântă singur, inspirat de farmecul Elisabetei!
Dar scena nu e întreagă: în spatele reginei, pe un jilţ mai jos, imitând la perfecţie aerul şi poziţia impozantei suverane, e Lucie Ghica. Graţioasă şi melancolică, cu părul negru şi cu ochi electrizanţi, înveşmântată într-o rochie ce contrastează cu cea a reginei, Lucie împlineşte fotografia, ce pare un desăvârşit tablou alegoric. Are tot ce îi trebuie: metaforă, emoţie, poveste…
Dintr-un astfel de tablou idilic va fi smuls-o Carol I pe Regina Elisabeta, la Peleş, într-o după-amiază de octombrie, pentru a-i spune, ca tăişul unui pumnal, teribila veste pe care tocmai o aflase de la “informatorii” palatului: între domnişoara de onoare Lucie Ghica şi maiorul Nicolae Vlădoianu, ofiţer în garda regelui, e o poveste secretă de dragoste! Anume, nu doar o simplă idilă, uşor de şters cu buretele, ci un veritabil scandal! Maiorul e însurat cu fiica lui Dimitrie Ghica, preşedinte al Senatului, iar Lucie e însărcinată! Însemnările de Jurnal ale Regelui din seara zilei de 14 octombrie 1882 nu cadrează deloc cu scenariile fastuoase ale Reginei: “Elisabeta la mine”, notează Carol. “E complet uluită de scandalul L. Ghica, care a avut o legătură cu Vlădoianu şi ar fi însărcinată. Ora 6 1/2 la masă. Suntem amândoi foarte abătuţi”. Dar prăpădul abia începe. Cercetările Regelui duc la noi piste: relaţia dintre o altă domnişoară din anturajul reginei, Eufrosina Grădişteanu, şi baronul Paul Guillaume, ataşat al legaţiei Belgiei la Bucureşti. De altfel, Eufrosina pare să nu fie la prima ei aventură “romantică”. “A fost cu Guillaume şi cu încă alţi domni”, notează, indignat, Carol I, în jurnalul său.
Scandalul domnişoarelor de onoare
Regina cade la pat, într-o profundă depresie, dar Regele nu are încotro, trebuie să taie, milităreşte, în carne vie. “Scandalul domnişoarelor de onoare!”, îşi şi imaginează Carol I titlurile ziarelor ostile casei regale. Verdictul e implacabil, fără drept de apel: “Înainte de amiază, cu Elisabeta, am hotărât ca ea să meargă cu mine la Bucureşti, iar acolo să le concedieze pe cele trei fete. L. Ghica va pleca la mama ei, la Cernăuţi, E. Grădişteanu va fi căsătorită, M. Assan, care a ştiut de toate acestea şi e complice, va fi şi ea concediată. Nu am schimbat nici un cuvânt cu femeile. Elisabeta, seara, la mine, e foarte obosită şi uluită”. Nici măcar intervenţiile celor mai influenţi doi oameni politici din ţară, la acel moment, prim-ministrul Ion C. Brătianu şi prinţul Dimitrie Ghica, socrul maiorului Vlădoianu, nu reuşesc să schimbe, sau măcar să îndulcească, decizia drastică a regelui. Onoarea şi moralitatea casei regale stau, pentru Carol I, înaintea oricăror alte calcule! Dar în ciuda măsurilor, scandalul se inflamează.
Cele mai pesimiste aşteptări ale Regelui se confirmă. De la Bucureşti, din inima boemei intelectuale conservatoare, Mihai Eminescu, care avusese, de altfel, prilejul să cunoască îndeaproape cercurile apropiate Reginei, îi face iubitei lui, Veronica Micle, un scurt rezumat al “afacerii”. “Să-ţi povestesc ceva neauzit – ca semn de demoralizaţie adâncă, care a pătruns în societatea noastră greco-bulgară. Curtea regală e un adevărat… hotel. Toată lumea se-ntreabă ce s-a-ntâmplat la Sinaia. Garda de acolo a prins pe secretarul legaţiunii belgice ieşind noaptea pe fereastră de la domnişoarele de… onoare. Regele şi Regina… n-au aflat nimic. Radu Mehail depeşează însă Regelui o telegramă cifrată, prin care-l anunţă de tot ce se petrece la Curte. Regele are obicei de-a pune tocmai pe aceste domnişoare să-i descifreze depeşele. Din nefericire pentru ele, toate plecaseră în pădure, cu galanţii lor. Nu era decât Regina acasă. Regina se pune de descifrează depeşa şi-şi pune mânile-n cap… Iată un scandal fără pereche în analele curţilor europene!”, scrie Eminescu, pe jumătate amuzat, pe jumătate intrigat.
Castelul încuiat
În timp ce Regina jelea pierderea Luciei Ghica, dezolată că blestemul propriei nefericiri era moştenit şi de “fiicele sale”, momentele de teatru melodramatic de la Palat se mută şi în biroul de lucru al lui Carol. “L-am chemat pe maiorul Vlădoianu şi i-am reproşat, în modul cel mai energic şi direct, că a sedus-o pe Lucie. El nu spune aproape nici un cuvânt şi leşină afară, în faţa uşii mele. Seara, cu Elisabeta, suntem amândoi agitaţi”.
Odată închis “cazul Ghica – Vlădoianu”, Regele trece la povestea dintre Grădişteanu şi Guillaume, poveste cu implicaţii diplomatice la cel mai înalt nivel. “Nici Eufrosina, nici baronul belgian nu erau căsătoriţi, aşa încât soluţia pare ceva mai simplă sau, oricum, nu atât de dureroasă ca în primul caz: căsătorirea celor doi. Astfel, moralitatea casei regale putea fi salvată. Numai că, în realitate, lucrurile nu au fost deloc simple. Baronul Guillaume, înţelegând miza jocului, a început să pună condiţii. Acceptarea căsătoriei cu domnişoara care, conform spuselor lui Carol I, mai fusese şi cu alţi domni, trebuia să-i aducă o compensaţie în cariera sa diplomatică. Baronul ştia, de asemenea, că regele Carol, a cărui soră, Maria, era căsătorită cu un membru al familiei regale belgiene, contele Philipp de Flandra, îi putea asigura astfel de avantaje. Între rege şi baron se desfăşoară o destul de îndelungată negociere, prin intermediari. În cele din urmă, ei ajung la un compromis. Guillaume se căsătoreşte cu Eufrosina, îşi consolidează poziţia diplomatică, iar onoarea casei regale rămâne nepătată”. (istoricul Vasile Docea, “La curtea iubirilor reprimate”, în Tribuna, mai 2004)
Când, după 1886, galantul Robert Scheffer vine în România, ca secretar al Reginei Elisabeta, şi primeşte una dintre camerele ocupate înainte de-o domnişoară de onoare, observă cu uimire că tot anturajul Reginei se uită cu ură la el. Abia târziu va realiza tânărul secretar, care erau dedesubturile atitudinii neprietenoase a domnişoarelor de onoare: aducerea sa fusese strategică. Camera ce-i fusese repartizată obtura ieşirile la ore nepotrivite ale celor din alaiul Reginei, iar uşa de la galeria care făcea legătura între castel şi locuinţa aghiotanţilor regali se încuia noaptea. Ochiul ager al regelui Carol veghea peste tot.
Nu uitați să distribuiți materialele care vă plac, contribuiți astfel la menținerea in viață a acestui site. Vă mulțumim !
Formula-As.ro