Comuna Bucium din Apuseni a fost, in trecut, zona cu cea mai mare concentratie de aur in subsolul bogat in metale pretioase. Aici au trait aurarii, cei care exploatau si produceau aurul prin utilizarea steampurilor.
Aurarii il amalgamau cu mercur si faceau cate o biluta de metal pretios, uneori de forma unei alune, alteori de forma unei nuci. Aurul acesta era apoi preschimbat in bani la Oficiul de Schimb al Aurului din Abrud, in schimbul caruia minerii obtineau dinamita necesara puscarii. Majoritatea aurarilor insa vindeau aurul prin retele de contrabanda pentru ca statul platea putin pe gramul de aur, iar oamenii munceau mult si pe un profit scazut. Asa incat doar o cantitate redusa se preschimba la Oficiul de Schimb.
Cele mai bogate mine de aur erau in arealul satului Bucium Poieni, in masivul Corabia, erau minele de la Frasin, care era situat la intretaierea satelor Bucium Sasa si Bucium Muntari si la Rodu, zona apartinand satului Bucium Muntari, dar aflata in vecinatate cu Abruzelul.
Munca in mina si celelalte activitati de suprafata erau manuale. Cu timpul, organizarea minelor a devenit mai eficienta. “Tardasia”, adica acea asociere a minerilor care investeau in deschiderea si exploatarea unei galerii, putea angaja personal specializat, structurat intr-o ierarhie complexa, cu sarcini clare. Cel mai mare in grad era fierendaten-ul, un fel de director de exploatare, om cu multa experienta. Al doilea in grad era “oberul”- maistrul principal, urmat in ierarhie de “homan”- maestrul de galerie.
Minerii propriu-zisi erau baiesii. Ei lucrau doar in abataj, in timp ce ranzarii erau cei care scoteau piatra pana la gura minei in fiecare zi, de luni pana vineri. Iar sambata, intotdeauna, se facea impartirea minereului conform partilor de mina pe care le avea fiecare dintre cei care lucrau pe mina. Chiar daca toti angajatii aveau un contract clar referitor exploatarea aurului si la concesionarea partilor de mina totusi, ca o masura de precautie suplimentara, de la strajeri pana la firendateni, toti erau pusi sa jure ca nu se vor atinge de aur.
In perioada interbelica terenurile aurifere din zona Buciumului erau concesionate societatilor “Aurul” si “Concordia”. Oamenii aveau dreptul de a lua piatra numai din zona de unde isi cumparasera acest drept. Zona putea fi bogata sau saraca in minereu aurifer, dupa cum era norocul fiecaruia. Munca era in schimb la fel de dura, iar sudoarea la fel de abundenta.
Minereul era scos de pe baie cu roaba sau cu sacul in spinare, iar unde galeria se largea era scos cu razna, care era un vagonet de lemn impins pe sine de catre baies. Transportarea minereului de la mina la steampuri se facea cu animalele de povara, de catre membrii familiei sau de catre alte persoane, platite saptamanal.
Unii mergeau cu caii cu corfele, altii cu boii cu carele, iar Geo Bogza, impresionat de munca bruta pe care o desfasurau acesti oameni, avea sa exclame, dupa vizita pe care a facut-o in Apuseni: “Mineri chinuiti ca la Rosia Montana nu se mai pot intalni in nici o alta parte a lumii”. In realitate, la fel traiau si minerii buciumani, caci munca pe mina insemna un consum fantastic de energie.
Iata cum relateaza Vadan Nicolae de pe Valea Abruzelului procedeul obtinerii aurului: “Minereul se scotea de pe mina cu calul cu corfele. Astea erau niste impletituri din lemn de alun sub forma de cosuri puse de o parte si de alta a calului. Minereul se aducea la steampuri, care aveau cate trei sau sase sageti. La capatul sagetilor era o piatra de granit, prins intr-un cerc de fier pe stalpul acela de lemn. Apa cadea pe o roata ca de moara care punea in miscare sagetile ce cadeau in contratimp si macinau minereul. Minereul dupa ce era maruntit i se dadea drumul intr-un fel de jgheab odata cu apa si de acolo se alegeau firele de aur cu saitrocul. Se tot misca saitrocul acela pana ieseau la suprafata firele de aur.
Majoritatea oamenilor erau saraci. Cei saraci luau in picioare ciorapi de lana facuti de femei si calcau prin albia Abruzelului si firicelele de aur de pe fundul velii se prindeau de ciorapi. Sa descultau si scuturau ciorapii pe hartie. Firele de aur, asa ca nisipul, le puneau intr-un saculet de piele si le prelucrau. Si faceau acolo cateva grame de aur de pe urma carora, dupa ce le schimbau in moneda, isi cumparau bucate, de aveau ce manca”.
Tehnologia obtinerii aurului nu era nici simpla, dar nici extraordinar de complexa. Oamenii foloseau forta apei de pe vai, dar in mijlocul verii apa scadea si atunci steampurile se opreau, spre deosebire de Rosia Montana care avea avantajul taurilor antropice, construite incepand cu secolul al XVIII-lea, in timpul imparatesei Maria Tereza, care ofereau un surplus de apa pe timpul verii si deci steampurile functionau mai mult timp. Oamenii nu risipeau apa si fiecare dintre ei o colecta pe niste santuri numite iazuri, aceeasi apa era directionata apoi de la steampul care o folosea printr-un sistem de ceterne de lemn si o directiona la un alt iaz si de aici la un alt steamp.
O intreaga industrie a aurului a functionat in acest fel pana in 1948 cand prin legea nationalizarii minele au fost inchise si sigilate, aurarii si-au pierdut dreptul de concesionare stipulat prin contracte, steampurile au fost oprite, iar aurarii somati sa cedeze aurul. Pentru ca s-au opus au fost ridicati de catre dubele Securitatii si anchetati, batuti crunt pana cand au cedat aurul obtinut de ei cu multa truda.
