Pe 23 august, în calendarul popular este sărbătoarea Martirului Lupu, ţinută de gospodari ca să le fie ferite vitele de lupi. Este interzis a se lucra în această zi, dar tradiţiile poporului nu mai dau vreun amănunt. Martirul Lupu este doar una dintre foarte multele noastre sărbători legate de lupi, respectaţi pentru curajul lor deosebit, dar şi temuţi pentru pagubele făcute în gospodării, îndeosebi la stâni.

Acestei fiare deosebite i se atribuie puteri magice, din care e bine să profiţi încă de la naştere. De pildă, în cadrul unui botez, pentru apărarea nou-născutului, se procedează astfel: ”Trei feciori, numiţi în acest caz strigători, încinşi cu brâie roşii – culoare ce anulează deochiul – iar la pălărie cu o unghie de lup, sunt în faţa casei; unul din ei trage cu unghia de lup un cerc în jurul casei de la Est la Vest, iar în clipa când închide cercul, al doilea fecior face în interiorul acestuia un al doilea cerc, apoi cel de-al treilea chemător trage un cerc mai mic în faţa casei în care se găsesc ei.” Pruncul e scos din casă şi dat flăcăilor, care îi hărăzesc un nume şi apoi îl consacră, jucându-l în braţe, înlăuntrul cercurilor trase cu unghia de lup.

În fauna graffitată şi pictată pe ceramica de Cucuteni, lupul este redat singular, în poziţie expectativă de atac, urmărind un alt animal sau sfâşiindu-şi prada. Pe un fruntar de argint din harnaşamentul unui cal, descoperit la Craiova, apare un lup, de bună seama ca talisman pentru războinicul get în luptă. Tot aşa, celebrul steag-dragon al geto-dacilor avea capul de lup, care şuiera, înspăimântându-i pe duşmani.

Este de menţionat faptul că, în vreme de război, tracii urmau obiceiurile lupului, ”se transformau în lupi”, atrăgându-şi magic asupra lor isteţimea şi vitejia acestei fiare. În acest sens, Herodot scrie în ”Istorii” (IV, 105) despre un neam din Miazănoaptea Daciei: ”Neurii au aceleaşi obiceiuri ca scyţii. Oamenii aceştia lasă bănuiala că ar fi vrăjitori. Scyţii şi helenii aşezaţi în Scyţia spun că, o dată pe an, fiecare neur se preschimbă în lup pe câteva zile şi apoi se face iar cum a fost.” Schimbarea neurilor în lupi nu era decât un ecou al obiceiului lor de a se îmbrăca în piei de lup, când porneau la luptă. Războinicii germani din vechime, numiţi Ulfhedhnar, purtau şi ei piei de lup.

Dacă obiceiurile tracilor sunt descrise foarte rar, avem la dispoziţie bogata onomastică rămasă de la strămoşii noştri. Astfel, numele unei celebre regine a amazoanelor, HARP-A-LYKE, se traduce prin ”Blană (Piele; Veşmânt) de Lup” (cf. latin. corpus ”corp”; rom. cârpă; grec. lykos ”lup”), ca şi numele tatălui ei, HARP-A-LYCUS, rege al Traciei. Crescută de mică prin tabere, ducând o viaţă de războinic, Harpalyke lupta cot la cot cu tatăl ei, pe care, odată, într-o încăierare, l-a salvat de la moarte. Obişnuia să organizeze şi să conducă dese incursiuni de jaf, dar se pare că, în cele din urmă, a fost prinsă şi ucisă de nişte păstori, legendă iscată probabil de ura oierilor faţă de lupi.

Tracii îşi botezau copiii ”Lupul” sau ”Lupoaica”, spre a fi curajoşi şi puternici ca aceste fiare: Licaea, Licccaius, Licheios, Luckeios, Lycon (cf. aromân. ligunică ”copoi”), Lycos, Lupa, Lupulus, Lupus. Zeul Apollon însuşi avea supranumele de LYKIOS. Un vestit rege trac se numea LYKO-ORGOS ”Lupul Magnific; Domnul Lupilor”. Un războinic troian se numea LYCO PHONTES ”Lupul cel Sfânt”, iar o cetate din Tracia se numea LYCH-NIDUS ”Cuib de Lupi” (cf. latin. nidus ”cuib”).

În credinţele tracilor, zeii, semizeii şi vrăjitorii luau deseori înfăţişare de lup, aşa că, dacă te întâlneai cu o astfel de fiară nu prea puteai şti cine e cu adevărat. Poate că iniţiaţii ştiau totuşi semnele după care puteau fi deosebiţi lupii-lupi de cei fermecaţi. Dar, cum ştim că, la traci, patronii focului, verii şi amiezei erau arhanghelul Oiagrus şi partenera lui, zâna Calliope, trebuie să căutăm în sărbătorile populare de vară ale românilor sărbătorile acestei perechi divine.

Astfel, unele atribute ale lui Oiagrus pot fi aflate în chiar traducerea antroponimului LU-PUS ”Cu (Pe) Lumină; De (La) Foc; De Fript” (cf. grec. phos ”lumină”; lipos ”grăsime”; rom. labos ”tigaie”). Că acest antroponim se referea şi la fiara cu pricina ne-o demonstrează nu doar cuvântul cu care o denumeşte româna, lup, ci şi Lăbuş, nume de câine. Numele CAL LIOPE are mai multe sensuri, printre care şi cel de ”Divinitatea Naturii; Zâna Vieţii” (cf. latin. caelum ”cer”; engl. life ”viaţă; trai”).

Poate că la ea se referă şi localitatea tracică LUPO-FANTANA ”Fântâna Lupoaicei”, unde va fi fost şi un altar închinat acestei divinităţi, care, ca o lupoaică, păzea Fântâna Vieţii, din Paradisul tracic. Alături de ea se va fi aflat, tot cu chip de lup, tovarăşul ei, căci LU PUS mai însemna şi ”La Fântână” (cf. alban. pus ”puţ; fântână”). Desigur, despre panteonul geto-dacilor va mai trebui să aşteptăm şi alte documente, spre a ne lămuri cam care erau ierarhiile şi atributele.