Masacrul de la Fântâna Albă a fost un episod extrem de întunecat din istoria românilor. Timp de zeci de ani, nu s-a putut vorbi despre masacru din cauza cenzurii sovietice și a posibilelor repercusiuni politice pe care România socialistă a preferat să le evite.
Evenimentul a rămas un subiect necunoscut publicului larg și neamintit în majoritatea manualelor de istorie chiar și în perioada postdecembristă. Până și astăzi, Masacrul de la Fântâna Albă este un subiect tabu pentru mulți români din regiunea Bucovinei de Nord (Ucraina de azi).
La sfârșitul lunii iunie 1940, România ceda Basarabia, Nordul Bucovinei și Herța, urmând a pierde o parte din Transilvania drept consecință a Dictatului de la Viena (30 august 1940) și Dobrogea de Sud în favoarea Bulgariei (13 septembrie 1940), în urma Tratatului de la Craiova.
Sovieticii au încercat să reprime pe cât posibil spiritul național
Suprafața țării s-a redus cu o treime, iar în jur de 3 milioane de români s-au „trezit” în afara statului în care își doreau să trăiască, mulți dintre ei încercând din acest moment să se repatrieze în România. De altfel, schimburi de populații au fost negociate de reprezentanții Bulgariei și României, pe fondul situației demografice complicate din Dobrogea, negocieri ce însă nu au avut loc și în cazul Bucovinei, a cărei partiții a destrămat mii de familii și a generat indignarea nu doar a românilor, ci și a multor germani sau polonezi din regiune.
Situația din Nordul Bucovinei devenise delicată, autoritățile sovietice încercând din start să reprime pe cât posibil spiritul național, să descurajeze depopularea regiunii și să insufle principiile bolșevice în rândul românilor.
Dacă în cazul populației germane din Bucovina sau Basarabia, sovieticii au acceptat repatrierea în masă, cum în bună măsură au acceptat și emigrarea polonezilor din Bucovina de Nord, în cazul românilor (majoritari), politica Moscovei a fost diferită. Pe parcursul anului 1940, numeroase familii au reușit să treacă granița, în special pe timpul nopții, însă trupele de ocupație și agenții NKVD-ului aveau să găsească soluții pentru a frâna acest exod.
Zvonuri colportate de agitatorii sovietici
Românii știau că pentru germani și polonezi se deschiseseră granițele, aspect ce le-a dat curaj și care, coroborat cu zvonurile colportate de agitatorii sovietici, i-a făcut pe 1 aprilie 1941, într-o zi de Paşti, să se adune în număr mare și să își exprime în mod vădit dorința de repatriere. Astfel, localnici din satele Cupca, Pătrăuții de Sus și de Jos s-au adunat îmbrăcați în veșminte populare, purtând steaguri și cruci, pregătindu-se pentru drumul spre granița cu România.
Această mulțime s-a întâlnit în comuna Suceveni cu alte mase de oameni, venite din Carapciu, Iordănești sau Ropcea. Astfel, bucovineni proveniți din 43 de localități ale Văii Siretului s-au adunat pentru a-și manifesta solemn dorința de repatriere. Aceștia au cântat pe parcursul întregului drum melodii patriotice și sperau să înduioșeze autoritățile sovietice prin numărul impresionant și atitudinea lor pașnică.
Mulțimea s-a îndreptat spre Hliboca, unde se aflau autoritățile raionale și comandamentul unităților de grăniceri, precum și sediul NKVD din regiune. Mulți bucovineni veniseră cu cereri formulate în limba rusă, așa-numite „zaiave” pentru care localnicii plătiseră câte 10 ruble. Acestea trebuiau semnate de autoritățile sovietice pentru ca repatrierea românilor să capete un caracter legal.
O coloană de români ce se întindea pe doi kilometri
Mulțimea adunată în centrul orașului Hliboca, la Adâncata, își scanda doleanțele în speranța de a primi un răspuns oficial favorabil din partea autorităților. Ofițerii NKVD-ului le-au transmis acestora în cele din urmă că pot pleca spre graniță fără griji, dându-le de înțeles că nu vor fi opriți de grăniceri. Mulțimea începuse să exulte, însă în realitate, fusese trimisă pe un drum al morții, agitatori sovietici aflându-se printre ei și transmițând cu exactitate traseul pe care românii urmau să-l parcurgă în drumul lor spre libertate.
Coloana românilor se întindea pe doi kilometri, iar aceștia erau ferm convinși că nu vor mai fi opriți de grăniceri, cântând, fluturând steaguri ale României și purtând icoane sau cruci de cetină. Drumul ducea printr-o zonă împădurită, iar la ieșirea din aceasta, în poiana Varniței, la Fântâna Albă (aprox. 3 km. de graniță), mulțimea s-a întâlnit cu o serie de grăniceri care le-a cerut românilor să se oprească. Cei peste 3000 de români au ignorat însă avertismentul și și-au continuat drumul, coloana fiind condusă inclusiv de un steag alb, ce sugera caracterul pașnic al manifestației.
Masacrul de la Fântâna Albă nu a fost niciodată recunoscut oficial de Uniunea Sovietică
Din nefericire, grănicerii au deschis focul mitralierelor și au început să îi „secere” pe români. Masacrul a căpătat rapid proporții, mulți dintre cei care nu au căzut morți la pământ, fiind ulterior împușcați sau urmăriți de cavaleriști și spintecați cu săbiile. Unii s-au aruncat în Siret și au murit înecați, alții au fost vânați prin pădure cu bestialitate de către grăniceri. O parte din răniți, inclusiv femei sau copii, au fost legați de cozile cailor și aruncați chiar și de vii în cele cinci gropi comune săpate în prealabil – dovadă incontestabilă a faptului că masacrul fusese premeditat și executat cu sânge rece.
Autoritățile sovietice au încercat să șteargă amintirea celor uciși și să facă total uitate atrocitățile comise – plantând chiar o pădure de molizi peste gropile comune săpate la Fântâna Albă, împiedicând astfel comemorarea victimelor. Uniunea Sovietică nu a recunoscut niciodată oficial Masacrul de la Fântâna Albă și nici în urma destrămării URSS, nu și-a asumat o autoritate politică responsabilitatea istorică pentru acest „holocaust bucovinean”.
În anul 2000, autoritățile ucrainene au permis oficializarea unei slujbe în memoria românilor uciși la Fântâna Albă, iar o troiță ridicată în 2003 amintește în prezent de tragedia petrecută în urmă cu 81 de ani, despre care istoricii caută în continuare informații.
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.