Iaşi, unul dintre cele mai mari şi importante oraşe ale ţării, are o istorie interesantă şi captivantă. Cu toate acestea, puţini sunt cei care ştiu că în 1827 capitala Moldovei a fost aproape distrusă în totalitate de un incendiu.

Dezastrul care a făcut scrum foarte multe case şi clădiri importante a avut loc pe 19 iulie şi se leagă de istoria familiei Zmău, o familie importantă a acelor vremuri, cunoscută şi sub numele de Burchi. Burchi era în serviciul vistiernicului Iordache Roset-Roznovanu, dobândind rangul de căminar în vremea domniei lui Scarlat Calimachi. Ilie Burchi a ajuns spătar în vremea lui Ioan Sandu Sturdza, postelnic în 1843 şi vornic în 1848, în vremea lui Mihai Sturdza.

De unde a pornit incendiul care a distrus oraşul
Conform scrierilor şi legendelor locale, incendiul devastator a pornit chiar de la casa familiei Burchi, mai exact din pod, unde erau preparate băuturi alcoolice. Focul care a cuprins capitala Moldovei a distrus o mare parte din centrul oraşului, inclusiv Palatul Domnesc.

Casa familiei Burchi, de la care a pornit incendiul, se afla în zona centrală de astăzi, în apropiere de Piaţa Unirii, lângă Liceul Naţional şi Acaemia Mihăileană. De la această locuinţă, incendiul s-a extins cu rapiditate de-a lungul uliţei mari, Bulevardul Ştefan cel mare de astăzi, până la Curtea Domnească arzând şi Palatul Domnesc şi Palatul Moruzi. Astfel, o treime din oraş, incluzând şi locuinţele de pe uliţa mare, a căzut pradă flăcărilor.

,,La 1827, iulie în 19, au fost focul cel mare în care s-au topit ispisoace şi acte vechi ale pământului, aflătoare în arhiva Vistieriei şi a Divanului, ce se ţinea de condicarul Curţii sau izbaşa”, scrie cronicarul Manolache Drăghici.

Despre incendiul de la 1827 a povestit şi Prinţul Nicolae Şuţu:

,,Stând dinaintea unei fereşti zării o lungă şi groasă coloană de fum ce se ridica după un deal. Ardea în Iaşi. Toată Uliţa Mare, începând de la clădirile unde se află acum Academia şi până la Curtea Domnească, era cuprinsă într-o flacără întreagă”

O treime a orasului, cu locuintele de pe Ulita Mare si Curtea Domneasca, a cazut prada flacarilor.In drumurile lor tarzii, duducutele vremii, cu inima cat un purice, fara a se uita nici in stanga, nici in dreapta, treceau infricosate pe Ulita Mare, parjolita de palalaia cumplita.

Ulita cea mai mare a targului, pe care se inaltau multe dintre casoaiele dregatorilor vremii, devenise aproape un tapsan inegrit, prin care sagetau noaptea stoluri de lilieci, iar cucuvelele cantau a pustiu.Incendiul, inceput la casa lui Ilie Burchi Zmeu, in podul careia se fierbeau vodcile cu siropuri de zmeura si fruntea rachiurilor de perje, nu s-a potolit decat dupa ce a potopit mai toate asezarile, pana spre Podu Ros, dincolo de Curtea Domneasca, si ea prapadita in palalaie.

Pe Ulita Mare ramasesera numai ziduri afumate si case prabusite, parasite de fostii locatari.Inspaimantati de asemenea pacoste, oricand posibila si inlesnita de inghesuiala acareturilor gospodaresti, mai toti “parjolitii” se mutasera pe dambul viilor si livezilor, inaltandu-si acolo cate un salas sau un conac inconjurat cu verdeata, langa drumul cotigit al Botosanilor, ce avea sa se numeasca mai tarziu, Podul Verde, pentru ca se podise cu drugi de stejar.

Pustiul era infricosator, iar duducutele treceau doar cu trasurile, in fuga cailor, tinand noaptea cate o cruciulita in mana, ca sa nu le gatuie strigoii din inchipuiri sau cei in carne si oase, dositi prin ruine.Noaptea niciun trecator nu era pe ulite, afara de fanaragiii care strigau regulat “raita”, semn ca lucrurile erau in ordine. Nimeni nu ar fi riscat sa mearga pe jos, singur, printre ruinele negre.

Potlogarii, de care gemea targul, se aciuasera printre risipituri si pandeau pe nesocotitul care zabovise a se intoarce acasa pe vreme de noapte. Ii erau in pericol si viata si punga. In zadar umblau strajerii de arnauti. Ei nu puteau starpi si nici macar descoperi bandele de vagabonzi.

Dinspre partea Ulitei de Sus (bulevardul Independentei de azi), se zareau crucile bisericii Sfantul Ilie, din strada Vasile Alecsandri, in preajma careia adia, vesnic, fumul de tamaie vantuit de la biserica Sfantul Spiridon, unde slujbele se tineau lant, pentru bolnavii fara noroc si zile ai spitalului, cu mai putine sorti de tamaduire si mai multe de mutare spre lumea fara de suspin si durere.De la coltul in care Ulita Mare o lua spre biserica Beldimanilor, denumita Talpalari, pentru ca acolo, pe maul rapos, se insirau budanele dubalariilor si talpalariilor, se vedea Mitropolia, de unde se mai zareau ramasitele unei gropnite din vrema primilor voievozi, cu biserica inghitita de pamant si o sinagoga naruita de ani.

Disparute erau si curtile boierilor Kalimachi, ca si dughenile negustorilor israeliti. Ramaneau in picioare, ridicandu-se din cenusa, doar gospodaria Ghiculestilor din Poarta Curtii Domnesti, casa Basotestilor si hardughia marelui dregator domnesc, Iordache Rosetti Roznovanu.