Cel mai mare lagăr de prizonieri sovietici din Valea Jiului a funcţionat la Vulcan, în apropierea minei. Timp de trei ani a găzduit mii de oameni. Peste 3.000 de prizonieri sovietici au fost cantonaţi la începutul anilor ´40 într-un lagăr de muncă înfiinţat pe valea pârâului Crividia, la marginea oraşului Vulcan.

Lagărul 9 Vulcan a fost unul dintre cele mai mari din România în anii celui de-Al Doilea Război Mondial, iar ostaşii sovietici capturaţi de armata română au fost aduşi aici pentru a lucra în minele de cărbune din Valea Jiului. Alţi peste 2.000 de ostaşi sovietici se aflau în acea vreme în sublagărele înfiinţate în Valea Jiului, la Lonea, Aninoasa, Petrila, Petroşani şi Lupeni.

O hartă păstrată în dosarele Lagărului 9, aflat la Arhivele Naţionale din judeţul Hunedoara, oferă detalii despre zona unde au fost trimişi prizonierii. Barăcile lor au fost înşiruite pe marginea actualului drum judeţean 666 Vulcan – Dealu Babii, în acea vreme o trecătoare aproape inaccesibilă de munte, şi a pârâului Crividiei, care străbate valea adâncă mărginită de versanţi prăpăstioşi. În apropiere se întindea exploatarea minieră de la Vulcan, cu câteva galerii care, la nevoie, puteau fi folosite ca adăposturi anti-bombardament, conform schiţei păstrate în Arhive.

Lagărul era mărginit la nord de pădurea care acoperea Dealul Babii, la sud de Exploatarea minieră Vulcan, iar în Est şi Vest de „pereţii” înalţi ai muntelui, astfel că şansele de evadare ale prizonierilor era reduse.

Cei care pornesc din Vulcan şi se îndreaptă spre Dealul Babii, traversând valea pârâului Crividia, găsesc, imediat după ce trec de Exploatarea Minieră Vulcan, un şir de clădiri vechi – tip vagon, înşirate de-a lungul văii. Aici ar fi fost găzduiţi primii sovietici trimişi ca prizonieri în Valea Jiului. Clădirile sărăcăcioase se află într-o stare avansată de degradare, dar sunt locuite de familii de mineri şi de foşti mineri. În apropiere, o altă „colonie” minieră, formată din zeci de case mici, de cărămidă, ar fi servit ca adăpost pentru ostaşii captivi din Al Doilea Război Mondial.

Oamenii locului îşi amintesc despre prizonierii sovietici doar din povestirile părinţilor. Unii au relatat că sovieticii ar fi avut un cimitir în apropiere, de unde crucile ostaşilor îngropaţi au dispărut cu timpul. Lagărul „exemplu” pentru Valea Jiului Cele peste 2.000 de pagini ale dosarului Lagărului 9 de la Vulcan aduc mai multe detalii despre situaţia prizonierilor sovietici. Rapoartele autorităţilor din anii 1942 – 1944 arătau că prizonierii sovietici de la Vulcan lucrau cot la cot cu românii în minele de cărbune, că erau trataţi, în general, omenos de conducerea lagărului şi de români, erau plătiţi pentru munca prestată încât să îşi asigure supravieţuirea şi se confruntau cu lipsuri legate de alimentaţie, de îmbrăcăminte şi încălţăminte şi de lemne pentru foc.

Spre deosebire de celelalte lagăre din Valea Jiului, Lagărul 9 din Vulcan era mai organizat. Un raport al comandantului Militar al Societăţii Petroşani din decembrie 1942, oferea detalii despre situaţia din Lagărul 9 Vulcan, constatată în urma unui control neanunţat.

„În ziua de 5 decembrie 1942 am vizitat Lagărul de prizonieri nr. 9 din Vulcan. Am fost întâmpinat de dl. lt. Col. Măescu, comandantul Lagărului. Garda impecabil echipată mi-a dat raportul. Oamenii din gardă instruiţi, curaţi şi sănătoşi. Am fost condus apoi de dl. lt. col. pentru a vizita birourile lagărului. Am constatat o modestie specifică oştirii din punct de vedere al confortului. Totul ce s-a văzut consta dintr-un birou simplu, câteva scaune de lemn, o sobă de tablă etc. În biroul furierilor, o masă lungă şi scauna comune, unde lucra personalul administrativ. Lipsa de confort şi modestia constatată atât în cabinetul comandantului, cât şi a subalternilor m-a făcut să văd oameni înţelegători ai vremurilor unde munca fără zgomot şi fără pretenţii este o virtute”, relata lt. col. Constantin Doraş, comandantul militar al Regiunii Petroşani.

Comandantul a relatat în raportul său că a fost invitat de conducerea lagărului la o slujbă religioasă ţinută în faţa prizonierilor de către un fost preot rus, cu har, şi el prizonier de război.

„Moment solemn şi înălţător. Răspunsurile erau date de către un cor constituit din prizonieri în limba română, pe patru voci. Această înălţare spirituală a trezit în sufletele prizonierilor o redeşteptare la misticismul rasei lor. Îmi permit să îl rog pe dl. comandant al taberei, lt. col. Măescu, să primească din parte-mi cele mai adânci mulţumiri pentru că mi-a provocat o ocaziune rară de a vedea cum acei prizonieri care până ieri nu erau decât nişte animale fără suflet, astăzi prin slujba religioasă ce li se face săptămânal i-a renăscut şi le-a redat credinţa în Dumnezeu şi în cruce”, scria comandantul militar al regiunii miniere. Vizita a continuat apoi în bucătăriile lagărului, unde oaspetele a susţinut că a găsit o perfectă ordine şi curăţenie. A urmat vizita la infirmieriile taberei, unde doi medici evrei îşi îndeplineau sarcinile şi la atelierele de cizmărie, unde, de asemenea, comandantul militar a fost impresionant de organizarea acestuia. O cameră împodobită cu icoane şi candele aprinse le servea prizonierilor ca loc de rugăciune. Un atelier de picturi şi de instrumente muzicale (viori, balalăici, mandoline) era gestionat de prizonieri. „Prizonierii erau îmbrăcaţi într-o ţinută ireproşabil curată, nedeosebindu-se cu nimic de ostaşii noştri. Am vorbit cu prizonierii, care în majoritate au învăţat foarte bine limba română. Sunt extrem de mulţumiţi de regimul ce-l au. Au sufletul deschis şi privirea clară. Sunt veseli. Ceea ce a făcut dl. Măescu pentru acest lagăr nu poate fi decât o pildă vie pentru lagărele şi întreprinderile care au primit prizonieri”, raporta comandantul militar Constantin Doraş.

Spre deosebire de lagărul din Vulcan, celelalte tabere de prizonieri din Valea Jiului erau descrise în note sumbre. „O dezordine, o murdărie şi un miros de neînchipuit. Feţele prizonierilor arătau o durere mută, dând un aspect de ocnaşi condamnaţi fără drept de a murmura, păreau nişte fiinţe îndobitocite. Deşi în sala de mese era cald, totuşi prizonierii erau îmbrăcaţi cu mantale, cojoace etc., netunşi şi nebărbieriţi, murdari, în saboţi sau cu bocanci scorjiţi, cu pantaloni zdrenţe, mulţi fără cămaşă, un adevărat iad de oameni condamnaţi. Neîncrezători şi timizi, la început, ne priveau cu îndoială şi neîncredere. Le-am explicat scopul pentru care am venit între ei şi le-am cerut să raporteze fără teamă dacă au avut vreo nemulţumire, dacă li s-au luat din drepturile lor bani, hrană, efecte, dacă au fost bătuţi etc.”, se arăta în raportul comandantului militar al Regiunii Miniere Petroşani, după ce vizitase, tot în decembrie 1942, sublagărul din Petroşani.

La 23 august 1944, ziua în care România devenise aliata URSS în Al Doilea Război Mondial, 3.000 de prizonieri sovietici încă se mai aflau în Valea Jiului. Autorităţile nu mai aveau dreptul să îi oblige să muncească, dar trebuiau ca pentru săptămânile următoare, cât au mai rămas în zonă, să le asigure hrana şi cazarea, precum şi plăţile pentru munca prestată. Românii a trebuit, de asemenea, să deconteze actele de răzbunare ale unora dintre foştii deţinuţi lăsaţi liberi, care au devastat locurile unde au muncit şi au locuit pentru mai mult de doi ani.

„Prizonierii de la Lagărul Vulcan sunt lăsaţi liberi şi, luând contact cu ostaşii sovietici înarmaţi, merg pe la întreprinderile unde au lucrat spre a-i teroriza pe foştii conducători ai întreprinderilor şi pentru a-i jefui. Cazuri concrete au fost la Petrila, unde inginerul şef Panaitescu a fost căutat pentru a fi ridicat şi executat, dar a scăpat prin fugă. La Lonea, un grup de cinci prizonieri şi cinci ostaşi sovietici a încercat să spargă casa directorului întreprinderii miniere. La Bobâlna patru prizonieri ruşi au ameninţat pe administratorul proprietăţii unde au lucrat pe timpul verii”, informa Legiunea de Jandarmi Hunedoara în 30 septembrie 1944, într-o notă păstrată la arhive.

Dacă ți-a plăcut articolul ne poți urmări pe Facebook, pentru alte noutăți.