Cele mai vechi urme de locuire descoperite în perimetrul jud. Vrancea datează din Paleoliticul superior (Bârseşti, Vităneşti, Lespezi). Neoliticul este bine reprezentat, fiind identificat în peste 40 de aşezări (în perimetrele localit. Bonţeşti, Cândeşti, Muncelu, Mănăstioara, Tercheşti, Topeşti, Coroteni, Pădureni, Pietroasa ş.a.), în cadrul cărora apar forme ale culturilor neolitice Criş-Starčevo, Boian şi Cucuteni (numeroase vase ceramice, remarcabile prin fineţea formelor şi prin ornamentaţia tricromă şi bicromă, precum şi figurine antropomorfe şi zoomorfe), iar Epoca bronzului este ilustrată în peste 100 de staţiuni (cea mai reprezentativă fiind staţiunea Cândeşti, unde a fost dezvăluită o necropolă cu peste 700 de morminte de înhumaţie şi incineraţie, în care s-a găsit un valoros inventar de podoabe, unelte, ceramică etc.).

În sec. 9–8 î.Hr., peste actualele ţinuturi vrâncene au trecut mai multe triburi de cimerieni, care au adus cu ele primele elemente ale metalurgiei fierului. Astfel, prima Epocă a fierului (Hallstatt) este atestată de aşezările de la Pădureni, Bonţeşti, Bârseşti, Nereju, Căiata, iar cea de-a doua Epocă a fierului (La Tène) în staţiunile arheologice de la Cândeşti şi Mănăstioara şi prin tezaurele monetare geto-dacice descoperite la Dumbrăveni (270 de monede din argint), Răcoasa, Voloşcani, Bonţeşti ş.a.

Meleagurile vrâncene au fost incluse în hotarele Imperiului Roman, în provincia Moesia inferior, în timpul domniei împăratului Domiţian, care a purtat războaie împotriva dacilor în anii 87–89. Triburile carpilor, purtătoare ale unei culturi specifice, cu evidente influenţe romane, au avut numeroase şi puternice aşezări pe terit. actual al jud. Vrancea, descoperite în perimetrele localit. Pădureni, Oleşeşti, Vârteşcoiu, Ţifeşti, Mărtineşti, Iugani, Oreavu ş.a., aşezări care s-au perpetuat din sec. 2 până prin sec. 7 d.Hr.

În sec. 7–10 au fost puse bazele structurii comunitare a obştilor săteşti, care au evoluat în tot timpul perioadei feudale, obştea devălmaşă (formă de stăpânire în comun) a Vrancei impunându-se treptat ca o formă de organizare şi ca unitate ad-tivă de sine stătătoare. Această autonomie a Vrancei, care s-a perpetuat chiar şi în condiţiile ultimelor migraţii ale pecenegilor, cumanilor şi tătarilor din sec. 10–13, a permis statornicirea unor obiceiuri ale pământului, de ordin juridic, ca de pildă dreptul inalienabil de participare la exploatare a moşiei, dreptul de preferinţe la cumpărarea terenurilor etc.

Obştea devălmaşă a Vrancei a fost păstrată de locuitorii acesteia cu preţul luptei, impunându-se cu putere de lege până la începutul sec. 20. Astfel, codul silvic din 1910 garanta, în cele şapte prevederi ale sale, dreptul vrâncenilor asupra munţilor şi menţinerea tuturor privilegiilor aşa cum se păstraseră ele prin tradiţie de-a lungul secolelor.

În prima parte a sec. 13 (1211–1227) autorităţile centrale ale Bisericii Catolice au desfăşurat o intensă activitate de convertire la catolicism a populaţiei din aceste ţinuturi, prin intermediul Cavalerilor Teutoni, care a culminat cu înfiinţarea, la 31 iul. 1227, a Episcopatului catolic al cumanilor, cu reşed. la Civitas Milcoviae (probabil oraşul Odobeşti de astăzi), condus de dominicanul Teodoric, episcopat care a fost distrus după invazia mongolă din 1241.

În perioada formării statelor feudale româneşti, Moldova şi Ţara Românească, în sec. 14, statutul politic al Vrancei nu apărea definit cu claritate. Abia într-un document din 2 iul. 1431 apare denumirea Varancha (desemnând „Ţara Împădurită” sau „Ţara Neagră”).

Un hrisov din 20 iun. 1443 consemnează stăpânirea Moldovei asupra Vrancei, fapt confirmat şi de un alt document din 8 aug. 1445. Un moment important în evoluţia administrativă a Vrancei îl constituie formarea starostiei Putna, al cărui prim conducător a fost un oarecare Stan, în perioada 1526–1540. Ulterior, până în 1859, funcţia de prim staroste a fost ocupată de 50 de persoane, printre care se numără şi cronicarii Miron Costin (1686–1690) şi Ion Neculce (1732).

În cadrul unei structuri administrative bine conturate, ţinutul Putnei, extins între Trotuş (N), Siret (E), Milcov (S) şi M-ţii Vrancei (V), a evoluat, de-a lungul timpului, paralel cu jud. învecinat Râmnic (sau Slam) aflat peste râul Milcov, în Ţara Românească.

Un moment de referinţă în istoria ţinutului Putnei şi implicit al Vrancei de astăzi, îl constituie lupta victorioasă a domnului Ioan Vodă Viteazul împotriva turcilor, care a avut loc la 24 apr. 1574 la Jilişte, lângă Focşani. La sf. sec. 16 şi începutul sec. 17, concomitent cu dezvoltarea înfloritoare ale unor aşezări din ţinutul Putnei şi frecvent menţionate documentar (Focşani, Adjud, Odobeşti, Domneşti, Negrileşti – sat cu renume, depozitarul mai multor variante ale Mioriţei, Bârseşti ş.a.) a avut loc o consolidare a obştilor săteşti din Ţara Vrancei.

Anul revoluţionar 1848 a însemnat o puternică manifestare a conştiinţei naţionale a vrâncenilor, iar perioada 1857–1859 a fost marcată de atmosfera efervescentă a acţiunilor duse pentru înfăptuirea unirii Principatelor Române. La 6 iul. 1862, noul domnitor a semnat un decret prin care consfinţea unificarea oficială într-o singură localitate, cu numele Focşani, a administraţiei celor două oraşe (Focşanii Munteni şi Focşanii Moldoveni), care până atunci fuseseră separate printr-o linie de demarcaţie, stabilită pe râul Milcov şi care fiecare dintre ele avea câte o administraţie proprie.

În timpul Războiului de Independenţă, numeroşi vrânceni s-au remarcat pe câmpurile de luptă de la Rahova, Griviţa, Plevna şi Vidin, unde au căzut mulţi eroi, printre care maiorul Gheorghe Şonţu, căpitanul Valter Mărăcineanu, locotenentul Chivu Stănescu ş.a. Perioada care a urmat după cucerirea independenţei s-a remarcat printr-un avânt economico-social general, evidenţiat prin apariţia mai multor întreprinderi industriale la Mărăşeşti, Focşani, Adjud, prin dezvoltarea agriculturii, comerţului, meşteşugurilor, transporturilor (s-au construit liniile de c.f. Mărăşeşti–Bacău în 1872 şi Focşani–Mărăşeşti în 1881), învăţământului etc.

Începutul sec. 20 a fost marcat de Răscoala ţărănească din 1907, care a cuprins numeroase sate vrâncene (Mirceşti, Suraia, Călienii Noi, Călienii Vechi, Bilieşti, Vulturu, Dumitreşti ş.a.), şi de Primul Război Mondial, terit. actual al jud. Vrancea fiind terenul de luptă al câtorva bătălii glorioase (Mărăşeşti, Mărăşti, Oituz) pentru libertate şi independenţă naţională.

Oraşul Focşani a fost locul unde Guvernul României a semnat, la 26 nov./9 dec. 1917, armistiţiul cu Puterile Centrale. În perioada interbelică, o porţiune din perimetrul actual al jud. Vrancea era ocupată de jud. Putna (3 340 km2, 6 plăşi, 5 oraşe şi 265 de sate) care s-a menţinut sub această formă până în 1950, când prin Legea nr. 5 din 8 sept, 1950 a fost desfiinţat jud. Putna, înfiinţându-se regiunea Putna, cu reşed. la Focşani, iar între anii 1956 şi 1968, o mare parte a regiunii Putna a fost înglobată în regiunea Galaţi, iar alte părţi ale acesteia fiind trecute sub administrarea regiunilor limitrofe.

Prin Legea nr. 2 din 17 febr. 1968 a fost înfiinţat jud. Vrancea, care cuprinde aproape în întregime fostul jud. Putna şi c. 1/3 din fostul jud. Râmnicu Sărat, acestea din urmă considerate în limitele pe care le aveau în 1938.

Dacă ți-a plăcut articolul ne poți urmări pe Facebook, pentru alte noutăți.