Istoria politică a geto-dacilor în cele două secole ce premerg cuceririi Daciei e strâns legată de înaintarea puterii romane în Peninsula Balcanică şi în Pannonia. Datorită acestui fapt, aproape toate ştirile despre ei ne sunt transmise de istoricii şi scriitorii Romei, fie de limbă greacă, fie de limbă latină. Prea puţine informaţii ne vin din izvoare epigrafice, numismatice sau arheologice.

Pătrunderea Romei în Peninsula Balcanică începută pe la sfârşitul secolului III î.Hr. şi cucerirea succesivă a peninsulei în cursul veacurilor II şi I transformă cursul de jos al Dunării în o graniţă firească între romani şi daco-geţi. De fapt, Dunărea de jos a şi rămas totdeauna adevăratul hotar al Imperiului până la prăbuşirea stăpânirii romano-bizantine în jurul anului 600 din era noastră. Ea oferea un obstacol destul de serios pentru apărare împotriva năvălirilor seminţiilor „barbare” de la nordul fluviului.

Asemenea incursiuni se şi produc în curând împotriva posesiunilor romane din nordul şi centrul Peninsulei Balcanice, fie de geţi, singuri, fie în alianţă cu alte seminţii (scordisci, bastarni, sarmaţi). Cea mai veche de care avem cunoştinţă e aceea dintre anii 109-106 î.Hr. când daci şi scordisci, năvălitori în sudul Dunării, sunt respinşi de către guvernatorul Macedoniei M. Minucius Rufus. De fapt, încă în anul 179 î.Hr. se produce o invazie a bastarnilor, împreuna cu „traci” şi scordisci, împotriva dardanilor iliri care cer ajutor senatului roman. Nu e exclus ca prin „traci”, Titu Liviu de la care deţinem informaţia, să designeze, pentru vremea aceea, nişte geto-daci aşa cum va fi cazul în 29-28 î.Hr.

De o pătrundere până la sarmaţii (iazigi) care se apropiaseră de Delta Dunării, prin anii 78-76 î.Hr., a guvernatorului Macedoniei Appius Claudius Pulcher ne informează laconic Florus; cauza va fi fost tot o invazie a iazigilor, foarte probabil în tovărăşia geto-dacilor, în sudul Dunării. Prin anul 74 î.Hr. generalul C. Scribonius Curio, urmărind iarăşi pe dacii şi scordiscii ce năvăliseră în sudul Dunării, se opreşte pe ţărmul drept al fluviului neîndrăznind încă să-l treacă de frica codrilor întunecoşi (tenebras saltuum expavit – spune Florus ) de pe malul stâng, probabil bănăţean, al Dunării.

Tot în acest timp – cu trei ani mai târziu – a avut loc şi demonstraţia armată a proconsulului Macedoniei (72-71) Terentius Varro Lucullus, în Dobrogea şi apoi încercarea sfârşită ruşinos a lui C. Antonius Hybrida (61 î.Hr.) de a supune teritoriul dobrogean. E vremea lui Burebista şi a tatălui său, puternicii dinaşti ai dacilor din Ardeal şi Muntenia.

Dacă despre tatăl lui Burebista şi de stăpânirea lui nu ştim nimic mai mult decât ne dezvăluie inscripţia lacunară de la Dionysopolis (Balcic), adică atât că îşi avea cetatea de scaun la Argedava (pe Argeş) şi că avea în slujba sa pe acelaşi Acornion, întreţinând deci legături cu oraşele greceşti de pe ţărmul Mării Negre, despre Burebista izvoarele istorice sunt ceva mai numeroase.