Domnița Bălașa, cea de-a șasea fiică a domnitorului Constantin Brâncoveanu și soție a marelui ban Manolache Lambrino, a rămas până astăzi în amintirea bucureștenilor datorită ctitoriei sale din prima jumătate a secolului al XVIII-lea.

După întoarcea din cumplitul exil, unde a fost alungată după moartea domnitorului Brâncoveanu, căutând a-și alunga suferința, acțiunile sale s-au îndreptat spre acte de binefacere.

Între 1743-1744, domnița Bălașa construiește alături de soțul ei o frumoasă biserică, a cărei trăinicie a durat până în 1871. Alături de această primă ctitorie, în 1750, fiica domnitorului Brâncoveanu înalță pe locul bisericii de astăzi un alt lăcaș, în jurul căruia au fost înființate cu timpul o școală și un azil de bătrâni.

Un puternic cutremur din 1838 a dus însă la dărâmarea și acestei biserici, în locul ei fiind construită alta, de data aceasta de Safta Brâncoveanu, fondatoarea Spitalului Brâncovenesc.

Construcția Saftei Brâncoveanu a durat, din păcate, mai puțin de jumătate de secol, degradându-se tot mai mult cu trecerea anilor, din cauza inundațiilor provocate de Dâmbovița ce se revărsa adesea.

Actuala biserică „Domnița Bălașa” a fost ctitorită în 1881, în timpul regelui Carol I, după planul arhitecților Alexandru Orăscu și Carol Benesch, în stil neoromânesc.

Adăpostită între blocuri de viața tumultoasă a Bucureștiului, biserica Domnița Bălașa rămâne singura amintire a vechilor așezăminte brâncovenești, distruse în 1984 pentru construirea noului centru civic. Eleganta biserică se află pe malul Dâmboviței, în vechea zonă a Mahalalei Prundului.

În interior, biserica redă prin întregul său aspect o frumusețe impresionantă. Crucile și bordurile aurite așezate pe marea cupolă și pe cele patru turle ale bisericii au fost executate în renumita fabrică Gauthiere Gagé din Paris, iar montarea lor s-a făcut de un specialist anume trimis.

Pictura a fost realizată de un artist decorativ din Viena, iar tâmpla bisericii, turnurile regale și amvonul au fost lucrate de sculptorul român Mihail Babic.

Icoanele împărătești au fost îmbrăcate cu argint, iar pe frontispiciul bisericii au fost așezate icoane din mozaic, cu reprezentări ale hramurilor, lucrate la Veneția.

Vitraliile colorate au fost realizate la München, iar sfeșnicele împărătești și cele de la icoane, poleite cu aur și purtând semnele familiei Brâncovenești, au fost lucrate la Paris.

În interiorul bisericii, între pronaos și naos, pe partea dreaptă se găsește mormântul domniței Bălașa. In 1884 sculptorul Ion Georgescu i-a făcut monumentul funerar, din marmură albă. Pe un postament decorat cu rozete și colonete, este montat un mic sarcofag, la rândul lui atent uvrajat, cu șiruri de denticuli, blazoane, flori de crin și lauri, deasupra căruia un înger stă de pază. Așezată pe prima treaptă a soclului, abandonată meditației, o femeie întruchipează durerea. Veșmântul amplu, capul lăsat pe palma stângă, profilul nobil, cu părul strâns în coc, cununa de lauri din mâna ei dreaptă, executate cu mult realism, au, dincolo de aparența familiară și de mesajul ușor de descifrat, tensiunea unei trăiri ce pare că nu se va irosi și nu se va banaliza niciodată.

Pe postamentul frumos colorat cu rozete este montat un mic sarcofag deasupra căruia stă un înger sculptat ce ține în mână un pergament pe care se poate citi: „Aici se află osemintele Domniței Bălașa fondatoarea acestui sfânt lăcaș, decedată la anul 1751. Rugați-vă pentru dânsa.”

Alături de mormânt, făcând parte integrantă din el, este sculptată o femeie îndurerată stând în genunchi, cu obrazul ascuns între mâini, plângând; simbol al îndureratei vieți a celei ce a așezat pentru prima dată pe acest loc un lăcaș unde chiar și pentru o clipă sufletul se umple de frumos.