Deși au fost clădite pe culmile munților, cetățile dacice din Hunedoara erau, în Antichitate, împânzite de rețele de conducte, folosite la preluarea izvoarelor din vecinătatea lor, care erau apoi dirijate spre centrele așezării, spre fântânile amenajate pe terasele lor, ori până la rezervoarele mari de apă.

Conductele antice de teracotă, care atingeau lungimi de câteva zeci de metri, au fost observate încă din secolul al XIX-lea în Sarmizegetusa Regia și în cetatea dacică Piatra Roșie.

Descoperirile lor au continuat de-a lungul timpului, cea mai recentă dintre ele fiind în acest an, la Sarmizegetusa Regia, unde a fost dezvelită o conductă de ceramică de cel puțin opt metri.

Butoiul din Sarmizegetusa Regia

În anii ’50, tot în situl de la Grădiștea Muncelului considerat capitala dacilor din vremea lui Decebal, arheologii au făcut o descoperire uimitoare:

În zona numită „La Tău”, a fost identificat un sistem ingenios de captare, decantare și distribuire a apei pe terasele din capitala dacilor. Mai multe conducte ceramice, căptușite cu lut și protejate de jgheaburi din lemn de brad erau legate de un butoi uriaș de lemn din molid, care s-a păstrat timp de aproape două milenii și care ar fi fost folosit la captarea apei provenită de la izvoarele din împrejurimi.

„La Grădiștea Muncelului, în anul 1950, pe una dintre terasele situate la vest de incinta fortificată, la locul numit astăzi Tău, s-a descoperit instalația unei captări și filtrări a apei de izvor. Captarea apei se făcea cu ajutorul unui vas de lemn – un butoi enorm – păstrat în întregime. În acest butoi intră două conducte, făcute din țevi de lut ars, ce aduc apa de la două izvoare situate în imediata apropiere – unul spre nord și al doilea spre est de Tău”, informa istoricul Ion Horaţiu Crişan (1928 – 1994), care a cercetat timp de peste patru decenii vestigiile dacice.

Butoiul decantor avea o capacitate maximă de aproximativ 3.000 de litri, iar în partea sa inferioară era fixat un tub de plumb, prevăzut cu o sită de metal, de la care pornea o altă conductă realizată din tuburi ceramice, fixate etanș unul în altul, protejate de jgheaburi din lemn, acoperite și ele cu capace de lemn.

Conducte de apă antice în Sarmizegetusa Regia

Conducta de la baza butoiului de decantare avea o lungime de circa 18 metri, iar de la capătul ei porneau alte țevi de apă, spre locuințele, atelierele și spre incinta fortificată din Sarmizegetusa Regia. Unele conducte au fost descoperite la adâncimi de doar jumătate de metru, în pământ. Ele coborau în pantă spre locurile fostelor edificii antice.

„Pe traseu, de la butoiul de decantare a apei până la punctele de captare ale izvoarelor, se afla câte o răsuflătoare (spiramen, lumen) de lut ars, iar pe unul dintre trasee s-a descoperit chiar şi un mic butoi – scorbură de lemn – pentru decantarea prealabilă a apei. În butoiul mare, de care am vorbit, apa adusă de la cele două izvoare era filtrată cu ajutorul unui strat de pietriş şi apoi al unuia de nisip”, arăta arheologul, în volumul reeditat „Medicina în Dacia” (Ed. Dacica, 2007).

Butoiul din Sarmizegetusa Regia s-a păstrat până la descoperirea lui, datorită condiţiilor excepţionale de umiditate, arătau arheologii. Secțiuni din conductele antice au rămas în sit ori au devenit piese de muzeu. Alte asemenea instalații au fost descoperite la Fețele Albe și Costești, dar și în apropierea unor fortificații mai mici.

„În butoiul mare, de care am vorbit, apa adusă de la cele două izvoare era filtrată cu ajutorul unui strat de pietriş şi apoi al unuia de nisip. Din vas apa ieşea pe o a treia conductă, situată mai jos decât cele două care aduceau apa. Ţevile conductei au fost aşezate în jgheaburi construite din trunchiuri de brad scobite şi căptuşite cu un strat gros de lut, de culoare cenuşiu-albăstruie. Conducta a putut fi urmărită pe distanţă de aproximativ 30 de metri. Ea ducea apa de băut, captată de la izvoare şi curăţită prin butoiul de decantare, la terasele cu locuinţe şi probabil la incinta fortificată. Prin acest sistem deosebit de ingenios, apa era eliberată de orice impuritate şi foarte proprie, din punct de vedere igienic, pentru a fi consumată. Prin acest sistem deosebit de ingenios apa era eliberată de orice impuritate şi foarte proprie, din punct de vedere igienic, pentru a fi consumată”, concluziona arheologul Ion Horațiu Crișan.

Foarte puține obiecte și structuri din lemn, din vremea dacilor, s-au păstrat până în prezent. Unele au fost mistuite în timpul războaielor, altele au putrezit cu timpul.

Totuși, arheologii au descoperit componente de lemn ale unor instalații de apă din cetățile dacice, uneori reușind să identifice și speciile arborilor din care au fost confecționate: zadă, gorun sau brad – cum sunt cele din Sarmizegetusa Regia. Lemnul era folosit la căptușirea și protejarea rezervoarelor și conductelor de apă.

Dacă ți-a plăcut articolul ne poți urmări pe Facebook, pentru alte noutăți.