Putine animale domestice au fost la fel de importante pentru omenire, precum caii. La inceput vanati pentru carne si oase, apoi domesticiti si folositi la aratul pamantului sau ca mijloc de transport, camarazi de nadejde in razboaie, caii ne-au fost alaturi dintotdeauna. Exista peste 350 de rase de cai in lume, iar Romania are si ea cateva cu care se mandreste. Dintre acestea, insa, doar una este suta la suta autohtona: calul hutul.
In hergheliile din tara noastra se regasesc mai multe rase de cai romanesti: Semigreu, Lipitanul, Calul de Sport, Trapasul. Una singura, insa, este suta la suta romaneasca: rasa Hutula.
Hutulul provine din zona Bucovinei si este unul dintre cei mai apreciati cai de munte, fiind folosit in exploatarea lemnului, in transport sau in armata. Este o rasa veche, tragandu-se direct din calul salbatic european, tarpanul, specie disparuta intre timp.
Hutulul este un cal care rezista foarte bine la efort, nu este bolnavicios si nici greu de intretinut. Nu sunt multe rase de cai care pot munci in conditii atat de dificile ca hutulul, in ciuda faptului ca este un cal destul de mic, cu inaltimea medie intre 1.40 m si 1,44 m. Hutulul are forta, este robust, rezistent si ajutor de nadejde chiar si la temperaturi foarte scazute.
Potrivit Descopera.ro, caii hutuli au reusit sa supravietuiasca pana in zilele noastre cu ajutorul si dragostea unui mic numar de oameni inimosi.
Tara de Sus a Moldovei, cum o numeau razesii in vremea lui Stefan cel Mare, sau Bucovina, cum este cunoscuta in prezent, este cu siguranta una dintre cele mai frumoase regiuni istorice ale Romaniei de azi si din totdeauna. Tinut deopotriva de poveste si inca salbatic, Bucovina adaposteste numeroase comori. Una dintre ele este fara indoiala, superbul cal hutul, singura rasa autentic romaneasca, rasa arhaica, cu o vechime atat de mare incat se pierde in negura vremurilor.
SUPLIMENT INFORMATIV #
Cine sunt huțulii (grup etnic) ?
Huţulii sunt cunoscuţi ca fiind un grup etnic ce a migrat din Galiţia în Bucovina şi în Maramureş. Modul liber de a trăi al huţulilor i-a impresionat de-a lungul timpului pe români.
Huţulii sunt un grup etnic care trăieşte în Bucovina, Maramureş, Transcarpatia şi Pocuţia. În judeţul Suceava, huţulii locuiesc în comunele din apropierea graniţei cu Ucraina, respectiv Breaza, Brodina, Izvoarele Sucevei, Moldova – Suliţa, Moldoviţa, Ulma şi Vatra Moldoviţei, în timp ce în Maramureş, huţulii şi-au dezvoltat comunităţi în comunele Bistra, Poienile de sub Munte, Repedea, Rona de Sus, Ruscova şi Vişeu de Sus.
Huţulii provin din Galiţia şi au părăsit teritoriul acestei regiuni pentru a migra în nordul Bucovinei din pricina birurilor, a serviciului militar care era greu şi lung ca durată, a problemelor economice, dar şi pentru că polonezii şi mai apoi austro-ungarii au încercat catolicizarea Galiţiei, huţulii fiind în exclusivitate ortodocşi.
Migraţia huţulilor din Galiţia în zona muntoasă a Bucovinei a început în anul 1786, când Bucovina a devenit parte a Imperiului Austro – Ungar. La început huţulii s-au ocupat cu păstoritul sau lucrau ca zilieri pe pământurile mănăstirilor. Imigraţia acestora a fost favorizată şi de faptul că, la sfârşitul secolului XVII, graniţa dintre Moldova şi Polonia a fost desfiinţată.
Descoperă-ne și altfel !
Primele date statistice privind huţulii din Bucovina sunt de la începutul secolului al XVIII-lea, când în urma unui recensământ s-a constatat că, din cele 14.350 de familii existente la acea vreme în Bucovina, 11.099 erau de români, 1.261 de ruteni şi 1.112 de huţuli. La începutul anilor 1900, s-a estimat că în Bucovina s-ar afla în jurul a 25.000 de huţuli. Multe dintre obiceiurile huţulilor s-au păstrat şi astăzi în satele din Bucovina.
Chiar dacă huţulii s-au declarat români la recensământ, tradiţiile lor s-au păstrat şi transmis din generaţie în generaţie. Cele mai importante tradiţii aduse de huţuli şi păstrate în Bucovina sunt încondeierea ouălor de Paşte şi împodobirea bradului de Crăciun. Modul liber de viaţă al huţulilor s-a pierdut odată cu trecerea timpului, dezvoltarea societăţii bucovinene contribuind şi ea într-un fel sau altul la schimbarea felului în care aleg să trăiască huţulii. Aceştia i-au fascinat pe mai mulţi scriitori români care au remarcat etnia huţulă.
#
Hutulul se trage direct din calul salbatic european – tarpanul, cum era denumit – o specie disparuta in prezent, ultimul exemplar fiind ucis in anul 1890.
Unii specialisti cred ca pe monumentele ridicate de imparatii romani Domitian si Traian, animalele de povara folosite de daco-geti sunt caii hutuli. Ca un plus pentru puritatea, rezistenta si robustetea acestui cal, trebuie mentionat ca, spre deosebire de marea majoritate a raselor de cai din lume, hutulul a fost foarte rar incrucisat cu cai din alte rase.
Pantru ca erau nepretentiosi si deosebit de rezistenti la efort si boli, caii de munte si de munca ai bucovinenilor au atras imediat atentia autoritatilor austriece. Astfel ca, atunci cand au ocupat Bucovina, austriecii au infiintat, in 1788, centrul de selectie si crestere a cailor hutuli de la Lucina.
In anul 1817, s-au mai construit, tot la Lucina, patru grajduri spationase pentru herghelie, un grajd pentru caii de munca si locuinte pentru personalul ingrijitor. S-au facut ulterior lucrari de amenajare a pasunilor, drenare a mlastinilor, iar intre anii 1846-1847, o unitate militara a construit primul drum care a facut legatura intre herghelia Lucina si comuna Moldova Sulita, pe valea Luncavei.
In anul 1856, colonelul austriac Martin von Hermann, primul salvator al hutulului, constient de calitatile rasei, face un lobby eficient pentru hutul la superiorii sai. Odata descoperiti de armata austriaca, caii hutuli fac istorie, fiind foarte apreciati in special de companiile de mitraliori, datorita abilitatilor exceptionale de a se strecura pe potecile inguste si abrupte de munte, pe marginea prapastiilor, dar si pentru ca puteau cara o incarcatura deosebit de grea in spinare, nefiind nici pretentiosi la hranire.
De la infiintarea ei si pana in anul 1914, herghelia de la Lucina a apartinut Imperiului Austro-Ungar, impreuna cu herghelia de la Radauti.
Un punct important in istoria rasei a fost marcat in anul 1877, cand herghelia a cumparat de la populatia din zona un numar de zece iepe pure si un armasar. Efectivul matca a crescut considerabil, astfel ca in anul 1891 existau la Lucina 71 de cai hutuli. Insa in luna august a anului 1914, din cauza razboiului, austriecii au evacuat herghelia de la Lucina, in Austria.
La terminarea razboiului, statul roman a fost invitat la ultima licitatie organizata de austrieci la Viena, de unde reprezentatii Romaniei Mari au cumpartat o parte din materialul de reproductie al hergheliei Radauti, printre care si un numar de 150 de armasari si iepe de reproductie proveniti de la Lucina. A urmat apoi o perioada de organizare a hergheliilor de la Radauti si Lucina, pana in anul 1922, cand nucleul de baza al rasei hutul era compus din 25 de iepe reproducatoare. Insa izbucnirea celui de-al doilea Razboi Mondial a dat o alta lovitura grava rasei.
Pe data de 10 martie 1844, efectivul hergheliei a fost evacuat la Sambata de Jos, la poalele Muntilor Fagaras. In timpul luptelor care s-au dat pe teritoriul acestei herghelii, au ars toate grajdurile.
In 1948, herghelia a fost mutata inapoi la Lucina, unde s-au construit grajduri si dependinte noi. Doi ani mai tarziu, toate contructiile au fost terminate si herghelia avea conditii corespunzatoare pentru selectie, cu grajduri igienice, drumuri pietruite, sursa proprie de electricitate si legaturi telefonice.
In scopul prezervarii rasei, pasionatii din cadrul acestei herghelii au infiintat Federatia Internationala a Hutulului (FIF), in anul 1994.
Din toamna anului 2002 pana in prezent, herghelia Lucina a trecut sub administratia Directiei Silvice Suceava, din cadrul Regiei Nationale a Padurilor – Romsilva.
Rasa cailor hutuli poate ca nu este la fel de zvelta si aratoasa precum a cailor pur sange arabi sau Akhal Teke, dar compenseaza din plin prin calitati genetice de invidiat, caci este una dintre cele mai bune rase de cai de munte din lume.
Practic, acesti cai pot munci in conditii in care multe alte rase ar avea mari dificultati sa se tina pe picioare. Desi este o rasa mica de statura, principalele calitati sunt rezistenta, forta si robustetea. Sunt cai vanjosi, cai tipici de munte, motiv pentru care au fost folositi de diferite armate pentru transportul alimentelor, armamentului, munitiilor sau ranitilor. Rezista foarte bine la temperaturi scazute, caci in aceste locuri, iarna se inregistreaza frecvent temperaturi foarte scazute, chiar sub minus 30 de grade Celsius.
Sunt animale crescute de mii de ani pentru munca grea de la munte. Dau randament maxim in conditii vitrege. Muncesc in frig mai bine decat orice alta rasa, caci au fost selectionati intr-o regiune unde este zapada peste cinci luni din an si verile sunt racoroase si ploioase. Romanii si hutulii i-au folosit dintodeauna la tras caruta sau sania, precum si la caratul bustenilor din padure.
Mai nou, herghelia din Lucina ii foloseste si in activitati de recreere si agrement pentru turisti, caci sunt niste cai foarte blanzi. Culoarea lor variaza intre murg, roib, negru si cenusiu-galbui. Au capete mari, urechi mici, gaturi scurte si musculoase, cu coame foarte bogate, iar picioarele sunt solide. Numai privindu-i, fara sa le stii istoria, te duc cu gandul la un cal stravechi, care printr-o minune a supravietuit pana azi.
Partajează asta:
