În secolul VII, Maghiarii, ramură a triburilor fino-ugrice, originari din estul Munților Urali, au intrat în contact cu Bulgarii din bazinul mijlociu al fluviului Volga și au coborât fluviul în regiunea Bașchiria, zona dominată de Hazari. Au conlocuit cu populații turanice-bulgarii, bașchirii, hazarii, influențându-le organizarea socială și politică, ocupațiile agricole și limba. În secolul IX, ungurii s-au stabilit în nordul Mării Negre, între Don și Siret, de unde au desfășurat expediții militare spre Imperiul Bizantin și spre apusul Europei. La cererea bulgarilor, în 837, ungurii au intervenit în regiunea Dunării, pentru a-i opri pe deportații de la Adrianopol să se întoarcă în orașul lor, din regiunea nord-dunăreană în care fuseseră așezați. Ungurii au pătruns în centrul Europei în 862, implicându-se în războaiele dintre moravi și francii răsăriteni.

În 881 au ajuns la Viena, chemați de cneazul morav Svatopluk. Au fost chemați de ducele Arnulf împotriva vechilor aliați și au devastat Moravia Mare. Ulterior, au fost solicitați de moravi să lupte împotriva francilor în 894. Împăratul bizantin Leon al VI-lea Filozoful le-a solicitat să lupte împotriva bulgarilor. Așezările lor de pe Don au fost însă atacate de pecenegi ce căutau teritorii împinși de triburile uzilor, fiind și chemați de bulgari. Fiind presați de pecenegi, ungurii s-au stabilit în Câmpia Panonică între anii 895-896, de unde au întreprins expediții în Europa centrală și vestică. Au ajuns până la coasta Atlantică, în peninsula Iberică și în sudul peninsulei italice, fiind stimulați de principii creștini care se aflau în război cu vecinii lor, fie de bogații timpului.

Ungurii erau rapizi și cruzi în expedițiile lor, cronicari fiind determinați să-i numească “flagelul lui Dumnezeu”. După 934 au condus raiduri în teritoriile Imperiului Bizantin, jefuind în colaborare cu pecenegii. Când au primit o solie, două căpetenii maghiare, Bulcsu și Gyula s-au creștinat și au adus un episcop, Hierotheos să-i creștineze pe unguri.

Expedițiile în Europa occidentală s-au încheiat în 955 odată cu Bătălia de la Lechfeld, fiind învinși de germanii conduși de Otto I al Sfântului Imperiu Roman. Între timp, au fost trimiși misionari germani la unguri, aceștia fiind aduși definitiv din anul 1000 în sfera catolică. De-a lungul secolului al X-lea, după multe expediții, ungurii s-au sedentarizat și au adoptat practici agricole de la populațiile care conviețuiau în Panonia. Sedentarizarea, evoluția socială și creștinarea au fost premisele înfințării regatului maghiar în anul 1000, când Ștefan I al Ungariei a fost încoronat ca rege .

În cronică sa “Faptele Ungurilor”-Gesta Hungarorum, notarul anonim al regelui maghiar Bela al III-lea a relatat contactul ungurilor cu spațiul Transilvaniei, atestând structurile politice la momentul venirii acestora. Când ungurii conduși de ducele Almos au pătruns în Panonia, se relatează că între Dunăre și Tisa stăpânea ducele Bulgariei, Kean cel Mare, și pământul era locuit de slavi și de bulgari. A consemnat existența a trei formațiuni politice la sfârșitul secolului IX. Între Tisa și pădurea Igfon, care se întindea între râurile Mureș și Someș, stăpânea ducele Morout-bunicul lui Menumorut, a cărei țară era locuită de hazari, cu reședința la Biharia. Pământurile situate între Mureș și castrul de la Orșova erau conduse de ducele Glad de la Vidin, al cărui urmaș, Ahtum, a fost ucis în timpul domniei regelui Ștefan cel Sfânt.

În cronică este redat conflictul dintre ducele Árpád și ducele Menumorut, cu reședința în cetatea Biharia. Arpad i-a cerut prin doi soli pământul său, invocând dreptul strămoșului său, Attila. Menumorut i-a respins cererea, afirmând că el stăpânea țară prin grația stăpânului sau, împăratul bizantin. Când este relatată victoria de lângă Meseș asupra forțelor lui Menumorut, este descrisǎ Transilvania unde domnea Gelou, de origine română, cu centrul la Dăbâca. Transilvania era renumitǎ pentru bunătatea locuitorilor români și slavi (‘Blasii et Sclavi’) și bogăția ei, feritilitatea solului, salinele sau nisipurile aurifere. Este descrisă ca fiind țară de peste păduri. Tuhutum a cerut să fie trimis o iscoadă în țară lui Gelou. Iscoada a relatat la întoarcere detalii despre bogăția țării lui Gelu, locuită de români și slavi “care n-au altă armă decât arcul”. Este relatată bătălia dintre trupele maghiare și trupele lui Gelou, unde este ucis. După victorie, Tuhutum s-a stabilit în țara lui Gelu, iar cronica îi menționează descendenții până la Gyula care a fost capturat de Ștefan, atunci când Transilvania a fost ocupată.

Cronicarul relatează apoi pierderile teritoriale ale lui Menumorut. Acesta a vrut să se refugieze în Bizanț. După alte bătălii ale ungurilor, în Panonia, este redată asedierea cetății Biharia. Fiind cucerită, Menumorut a trimis o solie lui Arpad să-i transmită supunerea și i-a oferit fiica de soție pentru fiul său, Zoltan. După un an, Menumorut a murit fără descendenți și țara a rămas ocupată de ginerele său. Autorul lucrării Gesta Hungarorum nu a menționat astfel decât că doar Gelu era de origine română, că stăpânea un stat româno-slav. Menumorut și Glad erau de origine bulgară, iar ducatele lor erau sub suzeranitate bulgară sau bizantină. Nu sunt pomeniți românii între locuitorii țărilor lor. Ungurii care au ocupat țară lui Gelu au coabitat cu localnicii.

Prezenți de la începutul secolului X până la cursul Someșului Mic, la Cluj și la Alba-Iulia, pe Mureș (după anul 1000), pe cursul râului Târnava Mare (anii 1100), pe linia râului Olt (1150) și ulterior linia Carpaților Orientali și Meridionali (1200), conducătorii maghiari i-au înlocuit pe conducătorii români, formând structuri politice prin care au coabitat românii, slavii și maghiarii. Cucerirea Transilvaniei de către unguri s-a prelungit până către finalul secolului al XII-lea. Pentru a-și extinde și păstra stăpânirea asupra centrului și sudului Transilvaniei, între secolele XI-XIII, regii Ungariei s-au văzut nevoiți să aducă coloniști din diverse colțuri europene, pe care să-i așeze pe linia Carpaților, pentru a putea apăra trecătorile: sași, secui și cavaleri teutoni.

Secuii, popor rezultat din elemente etnice diferite (turcice orientale și maghiare), luptători de avangardă ai armatei ungare, au pătruns în Țară Crișurilor și, între secolele XIII-XIV, au constituit o zona autonomă în Transilvania.

Sașii, populație de origine germanică ce au sosit, la început, în număr mic sub conducerea unui greavi-comites, selectați din rândurile micii nobilimi, cât și din rândurile meșteșugarilor și țăranilor înstăriți, s-au instalat în regiunea Orăștiei, Sibiului, Târnavelor, în Țară Bârsei și în Bistrița Năsăud. Au întemeiat sate prospere, au dezvoltat mineritul în zona și au dezvoltat orașe precum Sibiu-Hermanstadt, Brașov-Kronstadt, Sighișoara-Schassburg, Mediaș-Mediasch, Bistrița-Bistritz.

În 1211, regele Andrei al II-lea a instalat în Țara Bârsei Ordinul Cavalerilor Teutoni pentru a stopa invaziile cumanilor din Câmpia Dunării în Transilvania, deschizând expansiunea regatului maghiar spre sudul și estul Carpaților. Cele mai importante cetăți au fost în jurul Brașovului – Feldioara, Codlea, Prejmer sau Râșnov.

wikipedia.com