Dacă ignorăm toate încălcările flagrante ale drepturilor omului sau excesele propagandistice și ne referim doar la modul în care au dus-o românii din punct de vedere social pe vremea regimului comunist descoperim un fapt interesant: comunismul a început și s-a terminat cu câte o perioadă de criză alimentară și se poate spune că românii au intrat și au ieșit din comunism având în buzunar cartela pentru pâinea de fiecare zi. S-a întâmplat în anii 60, dar și în perioada 1982 – 1989.
În anii 60, cartele pentru pâine, zahăr, orez, ulei
În 1962, pe vremea lui Gheorghiu Dej, se trăia în stil bolșevic la propriu și la figurat, pentru că efective ale armatei sovietice erau dislocate în România ca să păzească modul în care aveau loc „transformările democratice”, desăvârșirea colectivizării începute în 1949, a naționalizării companiilor industriale și confiscării proprietăților imobiliare. Întemnițarea politică a elitelor fusese rezolvată deja. Companiile românești fuseseră transformate în societăți mixte româno-sovietice, celebrele „sovrom”-ri prin care „poporul sovietic eliberator” își lua din economia românească tot ce îi trebuia, inclusiv alimentele de bază. Așa s-a ajuns la restricționarea consumului de alimente. Românii au primit cartele pe care își luau rațiile de pâine, zahăr, ulei, orez .
Bunăstarea a durat vreo 15 ani
După plecarea armatei sovietice, în 1964, a urmat o perioadă de oarecare bunăstare, în care se găseau de toate, dar care a durat numai vreo 15 ani. Între timp începuse „Epoca de Aur” a lui Ceaușescu. Termenul „Epoca de Aur”, este de fapt un concept din mitologia greacă, care a fost preluat de propaganda comunistă pentru a defini formal și anii 80 ca fiind o perioadă caracterizată prin „stabilitate, prosperitate și armonie”. Numai că prosperitatea nu era posibilă într-o construcție contradictorie prin definție. Economia socialistă nu putea funcționa ca o economie de piață și era previzibil eșecul sistemului struțo-cămilă. S-a suprapus peste asta și criza datoriilor de peste 11 miliarde de dolari în 1981, pe care Ceaușescu le dorea plătite în avans, dar și efectul investirii resurselor în proiecte megalomanice, precum Casa Poporului, Bulevardul Victoria Socialismului, etc.
Rația de bază: o jumătate de pâine pe zi
Așa că o mare parte din hrana românilor a ajuns la export și din această cauză au fost introduse cartele pentru limitarea consumului alimentelor de bază. Difereau doar formatele. Spre exemplu, în 1989, la Galați cartela de pâine era roz , iar la Brașov era un petic de carton alb . La Galați, se elibera o cartelă cu valabilitatea de o lună, la Brașov erau eliberate cartele pentru trei luni. Însă efectul era același: indiferent unde locuia un român, la Galați, la Târgu Jiu sau la Satu Mare, avea dreptul la numai o jumătate de pâine pe zi.
Procedura era în toată țara la fel. Unul dintre membrii familiei mergea la magazinul de pâine cu buletinul și cartela pe care era scris numărul de persoane, vânzătoarea bifa ziua respectivă, încasa banii și livra marfa: la trei persoane, o pâine jumate!
Cine avea de organizat vreo petrecere, avea o problemă: ori se înțelegea cu invitații să vină cu pâinea de acasă, ori făcea câteva zile economie la pâine, punând franzelele la frigider.
Raționalizarea pâinii fusese pregătită propagandistic prin știrile de la Telejurnal dar și prin reportajele din emisiunea de anchete a TVR, „Reflector”, prin care erau puși la zid sătenii care veneau la oraș și cumpărau zeci de pâini, pe care le cărau la țară cu sacii, ca să-și crească porcii și să facă speculă cu carne. Așa că fără să fie vinovați nici unii, nici alții, orășenii s-au ales cu jumătate de pâine pe zi, iar țăranii cu amenințarea că vor ajunge la închisoare dacă își vor continua „infracțiunea”.
Raționalizarea la pâine a început prin 1982 și a durat chiar și o zi, două, după fuga lui Ceaușescu. La Galați, abia pe 24 decembrie 1989 s-a vândut pâinea la liber, dar câte una-două franzele, să ajungă la toată lumea. Trecusem din „Epoca de Aur” a lui Ceaușescu, în „Epoca de Argint”, a lui Iliescu.
Parizerul, uleiul, zahărul și „frații Petreuș”, pe baza cărții de imobil verificate de sectorist
Celelalte alimente de bază erau distribuite la alimentara de cartier. Fiecare român era arondat unei alimentare din cartierul în care avea adresa din buletin, singura din țară de la care putea cumpăra, brânză, parizer, zahăr, etc. Capul familiei trebuia să meargă la gestionar cu „cartea de imobil”, o cărțulie format A4 în care erau completate numele celor care locuiau în imobilul respectiv, domnul, doamna, copiii, bunicii și dacă era cazul și chiriașii. Completarea corectă a cărții de imobil era verificată sistematic de către sectorist, milițianul care răspundea de zonă și chiar avea un birou în cartierul respectiv. În baza datelor din cartea de imobil, gestionarul calcula câte alimente se cuvin familiei de pe strada „x”, numărul „y”. Dacă erau mama, tata și copilul, primeau de 3 ori câte un kilogram de zahăr, orez, mălai și făină albă și câte un litru de ulei, de 3 ori câte 8 ouă, de 3 ori câte un kilogram de produse, care putea fi parizer sau salam „Victoria” (ambele cu soia și multă apă) și rațiile triple de telemea, de pulpe de pasăre sau de „frații Petreuș”, pui vineți, piele și os, marca „Avicola”. Și cu asta, basta: „ne vedem luna viitoare”!
Cartelele pentru zahăr și ulei erau diferențiate pe mediile urban –rural, orășenii primind cantități mai mari decât sătenii.
La „produse din carne” nu se dădeau niciodată cremvuști, cabanos sau cașcaval. Astea se găseau la restaurantele din marile orașe, în care mai intrau și străini, la magazinele speciale de la care se aprovizionau activiștii PCR și bineînțeles la „cantina partidului” din fiecare reședință de județ, care în cazul Galațiului funcționa la „Hotelul Partidului”, actualul Hotel „Faleza”.
Evident se făceau tot felul de controale ca nu cumva vreun dușman al poporului să atenteze la rezervele statului. Din când în când, în sistem apăreau surplusurile. Dacă la un moment dat era disponibilă o cantitate mai mare de ouă, PCR le scotea pe piață. Și se întâmpla uneori ca celor care pândeau astfel de „promoții” învârtindu-se de colo-colo prin piață cu „punga de-un leu” plină de aer, să observe momentul în care lângă tarabe oprește un camion. În astfel de ocazii, toată lumea se năpustea călcându-se în picioare ca la inaugurările de supermarketuri astăzi, se forma o coadă care rareori era respectată și deseori se lăsa cu haine rupte. Fără să mai dea jos obloanele camionului (din rațiuni strategice), vânzătorul și șoferul încasau banii și le dădeau la fiecare un carton de ouă. În zilele bune se dădeau și câte două cartoane.
La măcelărie, ca la loterie…
În ceea ce privește carnea de porc și carnea de vită, situația era mai complicată. Trebuia ca, de obicei bărbații, să se așeze la cozile de la măcelăriile din piață de la 3-4 dimineața și să aștepte deschiderea magazinului în speranța că se va „da” ceva. Se putea întâmpla să fie adusă o cantitate prea mică și să ajungă pentru un sfert din cei așezați la coadă, dar de cele mai multe ori nu se aducea nimic. Însă de obicei duminica sau în preajma sărbătorilor de iarnă creștea aprovizionarea măcelăriilor.
Exista o portiță de ieșire de care puteau beneficia cei dispuși să facă anumite eforturi. Sătenii care voiau să sacrifice un porc, trebuiau să crească încă unul pe care să-l dea „la stat”. Așa că mulți din cei de la oraș colaborau serios cu rudele de la țară la îngrășarea porcilor. Familia de la oraș „adopta” un porc la țară, această „datină” fiind practicată și în zilele noastre.
Alternativa la carnea de vită și de porc era peștele. Dar oceanic! Sloganul „nicio masă fără pește” era croit pentru a crește consumul de pește oceanic adus în țară de navele flotei IPO Tulcea, care pescuiau non stop în Las Palmas și Walvis Bay, în sudul Africii. Dar în acei ani se mai găsea prin pescării și novacul.
Lista „lungă”
Alimentarele și autoservirile trebuiau să aibă totuși și alte produse, în afara celor de pe „lista scurtă”, măcar pentru aspectul comercial al magazinului. Așa că pe rafturi se găseau borcane cu ghiveci de legume, mâncare de fasole fără cârnați, bame în sos tomat, sfeclă la borcan, muștar, compot de prune, șerbet, etc. și cutii de conserve de pește, vedetele fiind „sardinela în ulei” și „sardinela în sos tomat”, la preț fix, 10 lei și 50 de bani cutia. În galantarele de la mezeluri și brânzeturi erau slănină simplă, slănină cu boia (26 lei/kg) și uneori măsline. La băuturi, erau vinurile la trei sferturi românești și berea la kil. La standul de cafea era pachetele cu „nechezol” (surogat din năut cu 10% cafea) și cicoare. La raionul de dulciuri, „eugenii”, prăjitura „Siretul”, biscuiții Fabricii „Dunăreana” Galați, mentosane, dropsuri, jeleuri, etc. Prin aprozare, vara era mai bine, dar iarna se găseau doar cutii cu creveți „made in Vienam”, snopuri de praz, pachete de sare fină, bulgări de sare, sticle de apă minerală la litru, „Borsec” sau „Poiana Negri”, dar și sticle cu siropuri de fructe și sucurile naționale: „Cico”, „Brifcor”, „Strugurel”.
„Strugurel” – berea copiilor
Apropo de băutura „Strugurel”. La un moment revista „Flacăra” a publicat scrisoarea unui vânzător de sucuri care atenționa în privința a ce se întâmpla vara. Omul vindea sucurile pe trotuar, nu avea gheață să le țină la rece din cauză că se făcea economie, „strugurelul” din sticle fermenta sub arșița soarelui și după ce beau câte o sticlă de suc copiii ajungeau să se certe și chiar să se ia la bătaie pentru că se îmbătau de la „Strugurel”.
Cine voia, se descurca
Chiar dacă situația era sumbră, fiecare se descurca. Cei mai norocoși erau cei care ajungeau să își creeze o relație printre angajații abatorului de la Șendreni, pentru că odată intrat în grafic, cu banul jos sau contra servicii, știa că măcar o dată pe lună îi venea rândul la 2-3 kilograme de carne. Deși se știa de faptul că din abator sunt scoase (furate) cantități foarte mari de carne, filierele erau lăsate să funcționeze, pentru că până și Miliția Economică se aproviziona tot de acolo. Din când în când se mai făceau controale, erau întoarse pe dos sacoșele angajaților care ieșeau din tură, dar aceste controale erau anunțate la timp. Dacă se întâmpla și vreun control neanunțat, toată carnea găsită prin sacoșe era reținută. Vreo 10-15 kg (rezultatul controlului) erau date înapoi la abator, restul luau milițienii și bineînțeles că niciunul dintre cei prinși cu pachete de carne nu era pedepsit. Toată lumea mulțumită!
Pe vremea aceea funcționa și abatorul de la „Avicola”. De la „Avigal”, carnea era scoasă prin mai multe metode. Una era aruncarea pachetului în lanul de porumb de lângă abator, unde aștepta cineva. Tăvițele cu piept erau ascunse și sub haine, angajații intrau la lucru slabi și ieșeau grași. Dar mai funcționa o metodă foarte ingenioasă. Dimineața, omul muncii intra pe poarta abatorului cu o canistră de zece litri în care spunea că are niște vin pe care după program trebuie să o ducă unei rude. Înainte de sfârșitul programului umplea canistra cu pulpe dezosate și piept dezosat, turna deasupra niște apă și un pic de vin de surcică, ca să miroase a vin și alibiul era perfect: omul nostru ieșea pe poarta abatorului cu o canistră cu vin plină cu carne de pasăre. Bineînțeles că și portarii care se prinseseră de schemă aveau partea lor din câștig.
Spre finalul anilor 80, mai apăruse o posibilitate de a procura materia primă pentru pomana porcului. La talcioc, care pe vremea aceea era în actuala locație a bazei Ecosal de pe Basarabiei, lângă cimitirul Etenitatea, veneau și vânzători de porci, cu căruțele. După ce dădeau un porc la stat, țăranii aveau voie să scoată un porc la obor. Unii dintre vânzători, ceva mai tuciurii, lăsau mult din preț, fapt ce sugera că nu îi costase prea mult creșterea godacilor. Oricum cine vroia un godac și avea și banii, o rezolva.
Motivarea oficială a foametei: grija PCR pentru siluetele românilor. Românul „standard”
Pentru a da măcar o explicație formală acestor măsuri, Ceaușescu și camarilla sa au inventat un program de alimentare rațională. Altfel spus, din cauză că erau obezi, românii nu mai produceau pe măsura obiectivelor industriei socialiste.
Pe data de 19 decembrie 1980 a fost dată legea „pentru constituirea, repartizarea şi folosirea pe judeţe a resurselor pentru aprovizionarea populaţiei cu carne, lapte, legume şi fructe”. În această primă etapă a fost raţionalizat consumul de alimente în fiecare judeţ, fiind totodată împiedicată circulaţia liberă a produselor agro-alimentare între județe. Fiecare judeţ trebuia să livreze fondului centralizat al statului tot surplusul de alimente la preţuri fixe.
În octombrie 1981, a venit și cea de a 2-a etapă, un decret „privind măsurile pentru prevenirea şi combaterea unor fapte care afectează buna aprovizionare a populaţiei”, prin care erau stabilite chiar pedepse cu închisoarea pentru românii care cumpărau cantități de produse alimentare mai mari decât consumul pe o lună.
Etapa finală a fost aprobarea în 1982 a „Programului de alimentaţie rațională a populaţiei”. A fost elaborat de Iulian Mincu, care și după 1990 a fost ministru al Sănătății datorită faptului că era un apropiat al lui Ion Iliescu. Nutriționiștii peceriști au stabilit consumul mediu zilnic de calorii necesar unei persoane la 2.700 – 2.800 de calorii, acuzând că românii își distrug sănătatea înfulecând, în medie, 3.300 de calorii zilnic. Au fost stabilite și limite maxime admise pentru greutatea unei doamne sau a unui domn: pentru un bărbat de 1,65 m înălţime, cu vârsta între 30 și 39 de ani, greutatea optimă era de 67,5 kg, iar unul de 1,80 m, cu vârsta între 40 – 49 de ani, nu trebuia să depășească 80,5 kg. La femei, pentru una cu înălțimea de 1,57 m, cu vâsta de 30 – 39 ani, greutatea optimă era 56,6 kg, iar o femeie cu înălţimea 1,68 m și vârsta de 40 – 49 ani, putea să cântărească până la 66,9 kg.
A fost stabilit și un maximum al consumului anual al fiecărui român, după cum urmează: carne şi produse din carne: 60 – 70 kg; peşte şi produse din peşte: 8 – 10 kg; lapte şi produse din lapte, fără unt: 210 -230 litri; ouă: 260 – 280 bucăţi; grăsimi, unt, margarină, ulei, untură: 16 – 18 kg; legume şi produse din legume: 170 – 180 kg; leguminoase boabe: 3 – 4 kg; fructe şi produse din fructe: 65 – 95 kg; zahăr şi produse din zahăr: 22 – 26 kg; cartofi: 70 – 90 kg; produse din cereale, adică făină, mălai, orez: 120 – 140 kg.
Pentru că exista în continuare „pericolul” ca românii să se îngrașe prea mult, consumurile au fost reduse în 1984, când a fost aprobat un alt standard alimentar, conform căruia cantitățile maxime admise erau următoarele: carne – 39 kg; lapte şi produse din lapte – 78 kg; legume – 166 kg.
La închisoare pentru provizia de alimente din debara
Prin decretul pe care l-au dat în 1981, liderii comuniști voiau să bage spaima în români, introducând pedeapsa cu închisoarea pentru cei în ale căror debarale erau găsite cantități de alimente „strategice” mai mari decât consumul lunar al familiei, pe care tot PCR-ul îl stabilise. Iată textul acestui decret:
„Decretul Consiliului de Stat nr. 306/1981 privind măsuri pentru prevenirea şi combaterea unor fapte care afectează buna aprovizionare a populaţiei – publicat în Buletinul Oficial al RSR, partea I, nr. 77/09.10.1981.
Art. 1. Constituie infracţiune de speculă şi se pedepseşte potrivit prevederilor Codului Penal cu închisoare de la 6 luni la 5 ani cumpărarea de la unităţile comerciale de stat şi cooperatiste, în scop de stocare, în cantităţi care depăşesc nevoile consumului familial pe o perioadă de o lună, de ulei, zahăr, făină, mălai, orez, cafea, precum şi de alte produse alimentare a căror stocare afectează interesele celorlalţi cumpărători şi buna aprovizionare a populaţiei.
Dispoziţiile alineatului precedent nu se aplică în cazul cumpărării de legume, cartofi sau fructe în scopul aprovizionării de iarnă.
Cu pedeapsa prevăzută în alineatul 1 se sancţionează şi cumpărarea de pâine sau alte produse făinoase pentru a fi folosite la furajarea animalelor.
Art. 3. Consiliile populare sunt obligate să ia măsuri ca unităţile comerciale de stat şi cooperatiste să vândă zahăr şi ulei numai cetăţenilor care au domiciliul sau care sunt încadraţi în muncă la unităţile din localitatea respectivă.
În localităţile mari, consiliile populare pot stabili magazine pentru aprovizionarea cu zahăr şi ulei a populaţiei din zona acestora, în scopul asigurării unei desfaceri ritmice, evitării aglomerării şi deplasării cetăţenilor.
Art. 4. Personalul unităţilor comerciale este obligat să vândă cumpărătorilor produsele alimentare prevăzute la art. 1 numai în cantităţile şi condiţiile stabilite de consiliile populare. Nerespectarea prevederilor alin. 1 constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani”.
No comment!
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.