Urma să fie cea mai mare mânăstire a Ţării Româneşti. O catedrală voievodală. Brusc, chiar înaintea inaugurării, s-a întâmplat “ceva” inexplicabil. Biserica nu a putut fi sfinţită şi nu s-a putut sluji în ea. Documentele ei au ars. S-a vorbit despre un blestem care s-a perpetuat până azi. Oamenii au ocolit-o şi au lăsat-o în părăsire. Internetul, ziarele şi televiziunile de scandal au făcut din ea o “bombă de presă”, punând pe seama acestei legende o mulţime de crime şi “apariţii”. Mergând la faţa locului, am întâlnit, însă, o biserică nouă, foarte frumoasă, şi un grup de călugări care, prin rugăciune continuă, arată lumii că orice blestem poate fi risipit. Mânăstirea Chiajna e plină, astăzi, de credincioşi –
Clopotele din mlaştină
“Seara se-aud ţipete, râsete groase de om. Şi-un glas adânc, ca de clopot”, zice femeia şi îşi face cruce.
O ruină imensă, roşcată, stă alături de mânăstire. Totul se ascunde sub zidurile ei crăpate: biserica nouă, clopotniţa, grădina, chiliile… Ruina e cea care atrage atenţia, de cum o vezi. Păsări largi se rotesc împrejurul acoperişului dărâmat, pe care creşte iarba. Coline cenuşii o înconjoară. O jumătate de biserică imensă, îngropată într-un deal. Pe-un kilometru în jur, totu-i pustiu, dezolant. Doar în depărtări, clădirile părăginite ale unui fost sediu CFR, o staţie de asfalt piezişă, puzderiile de cruci a două cimitire bătrâne…
Femeia merge pe drumul de praf, cu paşi micuţi, grăbită. “A fost un blestem, să nu se poată sluji în ea niciodată”, zice femeia şi îmi spune că o cheamă Eftimovich Siţa, după numele bărbatului ei rus, pe care-l îngrijeşte de 19 ani. “Un blestem de sute de ani, să nu se poată reface, dar nici să nu se prăbuşească niciodată. Bătrânii ziceau c-aud din mlaştina aia clopotele vechi cum bat! Clopotele care-au fost aruncate în apă, ca să nu fie luate de turci. Vedeau fantome-n ea, umbrele morţilor. E o minune că biserica nu s-a prăbuşit. Uitaţi-vă, uitaţi-vă cum cad pietre din ea!…” Într-adevăr, se rostogolesc cărămizi de pe acoperiş, peste zidurile groase de doi metri, căzând cu zgomot surd în iarba moale. “Cad. Mereu cad, în fiecare zi. Lumea se-ntreabă cum de mai e atâta cărămidă în ea. Parcă nu se mai termină…”, spune doamna Siţa şi urmează poteca spre biserica de lemn din spatele ruinei, din care se aud primele cântări ale Liturghiei. Are basmaua strânsă peste pletele albite. Crede că doar rugăciunile săvârşite aici i-au ţinut soţul încă în viaţă. Ăsta e drumul ei de fiecare duminică: doi kilometri pe jos, din Giuleşti-Sârbi, ca să se roage pentru bărbatul ce agonizează la pat. Alţii vin de peste deal, de la Chiajna. Tot pe jos, căci nu există drum. Vin oamenii. Vin. În pofida tuturor zvonurilor înfricoşătoare care s-au auzit despre locul ăsta, de câţiva ani lumea a început să vină.
Biserica din lemn pare mică faţă de zidirea aflată deasupra ei. Maramureşeană, cu acoperişurile trase adânc peste ochii de geam, ca o cuşmă ascuţită de şiţă. Vreo 50 de oameni sunt înăuntru. Mă copleşeşte frumuseţea neaşteptată a noului lăcaş. Frescele aproape supranaturale, cu portocaliuri şi albastru, luminate viu de razele ferestrelor înguste, amestecuri parcă mişcătoare, ce-ţi dau o stare de plutire printre sfinţi. “Un pictor bun, îmi spun, chiar hăruit”. Şi-s fascinat de curăţenia impecabilă a bisericii. Deşi e terminată de şase ani, n-a putut fi nici ea sfinţită şi nu va fi decât, cel mai devreme, anul viitor. Un aer proaspăt, înmiresmat, ca de mir, se aşterne peste oamenii parcă adormiţi de aleanul cântecului intonat de călugări. Şi abia când uşile împărăteşti se deschid şi-n mijlocul lor apare un preot, scânteind din straiele ample de argint, creştinii încep să se mişte: îşi fac tăcuţi, toţi, sfânta cruce.
Monahul Iosif e mai înalt cu un cap decât toată lumea din biserică. Zvelt, atletic, singurul preot al mânăstirii. La 28 de ani, cel mai tânăr stareţ al întregii mitropolii. Azi le vorbeşte oamenilor despre jertfă. Despre minunile care s-au petrecut aici. Despre stareţul de dinaintea lui, care a slujit într-un mic container în mijlocul pustiei, singur, fără încălzire şi curent electric, pentru a dovedi lumii că rugăciunea poate învinge orice blestem. Nu spune cuvinte mari, nu citează din Biblie. Parcă mai degrabă ar vrea să le mulţumească oamenilor, fiecăruia în parte, că au venit la biserică. Apoi aceştia trec încet, la miruit, şi se închină, pe rând, înaintea celor două sicriuaşe cu moaşte, de-o parte şi de alta a catapetesmei. Bucăţele din trupurile marilor sfinţi Ioan Iacob Hozevitul şi Efrem cel Nou, care au fost dăruite mânăstirii în urmă cu mulţi ani, pentru a îmblânzi blestemul locului. Şi totuşi, biserica încă n-a putut fi sfinţită. Nu se ştie de ce. O neputinţă a tuturor. O lingoare. Nici biserica asta, nici ruina seculară, de-alături. La sfârşitul slujbei, oamenii pleacă în tăcere. Aveam să constat asta în două duminici la rând, cât am venit la Mânăstirea Chiajna. Niciunul nu rămâne la obişnuitele convorbiri de după Liturghie sau măcar să zăbovească puţin pe băncile din însorita grădină a mânăstirii. E o reţinere ciudată în comportamentul lor. Aproape nimeni nu-mi răspunde la întrebări. Vreo 15 pelerini din Galaţi se urcă într-un microbuz şi pleacă în linişte. Călugării dispar şi ei în clădirile din capătul curţii. În nici zece minute, Mânăstirea Chiajna rămâne complet pustie.
Ţi-e şi jenă să întrebi oamenii de blesteme, după o Liturghie aşa liniştită. Alerg totuşi după câţiva, în drumul lor spre ieşire. Au mai rămas doar cei care au copii să privească puţin căluţul şi căpriţele exotice ce se zbenguie într-un ţarc. Da, ştiu de blestemul acestei biserici părăsite demult. Au aflat de clopotele aruncate în mlaştina din spate şi care-au mai fost auzite bătând. Dar nu cunosc pe cineva care le-a auzit cântecul în timpurile de acum, sau care a văzut umbrele. “Ne ameninţau bătrânii să nu mai mergem să ne jucăm în ruină, că sunt locuri rele”, zice Florin Ionaşcu, în timp ce-şi struneşte copiii blonzi să nu se apropie prea tare de garduri. “Cad pietre mereu, e pericol. În orice moment ruina se poate prăbuşi, cu asta ne speriau părinţii, de când eram copii. Mereu m-am întrebat: de ce-or fi făcut oamenii ăia de-atunci aşa o catedrală în pustietatea asta, ca imediat s-o părăsească?”.
Maria Mihalache, o tânără mamă frumoasă, bucălată, ţine ghidonul bicicletei, înainte de a-şi urca unul din prunci pe portbagaj. “Eu am vorbit cu un preot care a fost aici înainte, el a găsit nişte documente vechi”, zice femeia. “Mi-a spus că biserica asta a fost ridicată «cu împotriviri». Cu bani murdari, de la domni fanarioţi care asupreau poporul. Şi n-a avut nici binecuvântare. De-aia a fost blestemată şi n-a apucat să dăinuie. Aşa a rămas în amintirea sătenilor: ca loc blestemat, ocolit… Veneau aici tot felul de oameni care făceau ritualuri din alea necurate… Dormeau în ruină, lăsau pe ziduri picturi ciudate. Asta, până să vină iarăşi preoţii, în 2008. Acum, după 220 de ani, blestemul s-a risipit. Dumnezeu e iarăşi aici…”.
Un huruit prelung ne mistuie discuţia. Parcă vine dinăuntrul pământului! Rămân încremenit: chiar pe sub temelia bisericii se mişcă un tren prelung, ireal. I se văd doar spinările vagoanelor pe deasupra pământului. Aveam să aflu că trenul ăsta de Craiova-Videle trece pe sub mânăstire de multe ori pe zi, făcând să tremure zidurile aşezământului. Dar nici acest “cataclism” n-a prăbuşit biserica-monument şi n-a reuşit să tulbure viaţa călugărilor de azi.
Îl văd după prânz. Singur, siluetă înaltă şi neagră, învolburată de vânt, în mijlocul unei grădini încântătoare. Stareţul Iosif Petra contemplă florile. În jur, alei cu dale mărunte de piatră, clădiri de lemn precum căsuţele din poveşti, gărduţuri îngrijite parcă de mâini de femeie… Şi pini. Pini sau brazi înalţi, ce te fac uneori să te simţi ca la munte. O oază pe-o culme. În rest, peste tot în jur, călugărul îmi arată doar dâmburile hâde. Ca nişte cratere cenuşii, pe care nu creşte nimic, nici măcar iarba. “Ştiţi ce e acolo? Gunoi! Munţii de gunoi ai Capitalei, dinspre Chiajna. Dincolo, în stânga, este mlaştina unde oamenii zic c-a fost aruncat un clopot. E acum înecată sub gunoaie. Până în ’89, aici era adus gunoiul din Bucureşti şi din toate aşezările din jur. Drumul pe care aţi venit e plin de gunoaie. Noi, aici, stăm pe un munte de gunoi!” Nu e mânie în vorbele lui, nici indignare. Citesc un fel de îngăduinţă în ochii negri, strălucitori şi bogat sprâncenaţi ai monahului tânăr. “Mă-ntreb cum de-a putut trăi biserica asta… Uitaţi-vă pe unde trece trenul – la câţiva metri, aici, sub noi. Totul deasupra e doar gunoi! Sedimentat, an după an, până a devenit pământ din care cresc flori aşa frumoase. Prin ce minune se poate naşte din gunoi aşa o mânăstire? Flori, grădină, pace… Prin ce minune oamenii au început iarăşi să vină aici? Eu cred că acolo unde este rugăciune şi unde este Hristos, totul se poate. Absolut totul se poate!”.
Iosif e venit de nici un an. Nu ştie prea multe. Dar a ajuns să simtă locul. I-au trecut pe la urechi toate poveştile ciudate ale localnicilor. Nu-l sperie. El a fost trimis aici “cu ascultare”, să biruie răul. Un ordin la care orice călugăr trebuie să se supună, ca un ostaş. Şi-ar fi dorit să rămână la Crasna, mânăstirea sa de suflet, acolo unde şi-a jurat să se zăvorască încă de la 19 ani, anonim printre mulţimile de fraţi trăitori în curăţenie. “Mi-am dat seama că totul s-a făcut aici cu jertfă multă. E o lucrare mult mai grea decât la Crasna, unde am trăit atât de fericit. Eram acolo 30 de călugări, fiecare avea rostul lui, munca lui. Aici sunt singur. Dacă eu plec mâine dimineaţă, n-are cine ţine slujba. Să îi aduci pe oameni la credinţă după atâta vreme, crezând că locul e blestemat, e o muncă grea. Omul, de fapt, nu se schimbă niciodată. Foarte greu realizezi o mişcare în inima lui. Trebuie migală, dăruire multă, o muncă «pe invers», fără să îţi doreşti niciodată să îl forţezi. Trebuie să-i arăţi cu fapta, cu viaţa ta, că omul poate să sfinţească orice loc, oricât de ostil ar fi…”.
Îmi vorbeşte intrigat de istoricul acestei mânăstiri. Nu pricepe! S-a vrut o catedrală voievodală. “Enormă, mai mare decât e azi Catedrala Patriarhală! 43 de metri lungime şi 18 m înălţime, ziduri groase de 2 metri! Urma să fie cea mai importantă mânăstire a Munteniei! Operă grandioasă a celebrului meşter Johannes Rathner. Clădită în două domnii, a lui Alexandru Ipsilanti şi apoi Nicolae Mavrogheni, la sfârşitul secolului al XVIII-lea… Cât efort, câtă trudă pentru vremurile acelea! Cărămidă peste cărămidă, puse cu mâna, în pustietatea asta. Bucureştiul era atunci departe… Cert e că a fost terminată, pictată, gata de sfinţire. Apoi a venit blestemul (nimeni nu ştie până astăzi al cui) şi nu s-a putut sluji niciodată în ea. Turcii au tras în ziduri cu tunurile, crezând că e o cetate fortificată. Atunci au ars toate actele. Apoi a venit ciuma, pe la 1800. O epidemie care a ucis aproape toţi oamenii din regiune. Se zice că însuşi mitropolitul Ţării Româneşti, Cosma Popescu, a murit în biserica asta, de ciumă, în timp ce slujea Liturghia…”.
Trece iarăşi trenul şi suntem nevoiţi să tăcem. Stareţul priveşte cu tristeţe acoperişurile mişcătoare ale ruinei. Abia la cutremurul din 1977, turla i s-a prăbuşit. E monument istoric de grad A, mereu în pericol să cadă, şi totuşi, specialiştii au hotărât că încă mai are forţă să se poată reface. De aceea au înconjurat ruina cu un gard, de care nici monahii n-au voie să treacă. “Simt ajutor din partea sfinţilor, în fiecare zi”, mărturiseşte stareţul. “Oamenii încep să se schimbe, să vină tot mai mulţi. Avem moaştele astea, avem icoana cea mare a Maicii Domnului «Portăriţa». Avem rugăciunea. Simt că visul meu, de a putea sluji cândva în biserica asta, o să se împlinească!..”
Îl întreb pe părintele Iosif despre stareţul de dinainte, părintele Athanasie Bădulescu, care a plecat. Cel despre care zicea că a trudit singur aici, ca un martir, că el singur are tot meritul reînfiinţării mânăstirii, aşa cum o vedem azi. Parcă vrea să îl protejeze, cumva. Refuză să-mi dea numărul lui de telefon. Zice doar că s-a îmbolnăvit şi “s-a retras” într-o mânăstire. Îmi promite că va vorbi cu el, dar apoi n-avea să-mi mai dea niciodată răspuns. L-am găsit eu, la o mânăstire din Bucureşti. Ferit de oameni, nu prea doreşte să vorbească despre jertfa lui de la Chiajna. Iniţial mi-a spus că ne vom întâlni, dar apoi n-a mai vrut. Mi-a zis doar atât: că a slujit singur în ruina pustie, chiar în prima zi când a venit la Chiajna. Şi că a fost unul din cele mai emoţionante momente ale vieţii lui. “Era noiembrie, cântam singur sub cerul liber, doar eu şi cântăreţul de la strană… Atunci am simţit puterea pe care o transmite această catedrală dărâmată… Atâtea şi atâtea Liturghii le-am săvârşit acolo singur. Fără niciun om. Înconjurat doar de îngeri.”
Deşi în Mânăstirea Chiajna pare că s-au reinstalat rugăciunea şi pacea, iubitorii de paranormal încă o includ în “topul celor mai bântuite cinci locuri ale Bucureştiului”. Atât din cauza legendelor ei, cât şi din cauza faptului că în perimetrul mânăstirii s-au petrecut o serie de crime şi dispariţii stranii. Un tânăr de liceu, apoi nevasta unui cetăţean elveţian, împreună cu mama ei şi fostul soţ, au fost ucişi chiar lângă biserica în ruină. Cimitirele, gunoaiele, pustietatea sporesc această stare de bizar. Clarvăzători, spiritişti sau specialişti în apariţii supranaturale susţin pe internet că au simţit aici “energia” unor oameni dispăruţi. Localnicii au auzit şi ei despre toate astea. Însă niciunul dintre cei aproape 20 de inşi cu care aveam să vorbesc pe uliţele din Chiajna sau din Giuleşti-Sârbi nu cunosc pe cineva care “să fi văzut cu ochii lui” ceva. Doar când se întâlnesc mai mulţi, la cârciumă sau la magazinul sătesc, încep uneori să mai comenteze. Mi-a rămas în amintire o amiază însorită de duminică, la prăvălia jovialei Zamfira Neagu, când fiecare dintre muşteriii care au intrat în local avea propria variantă de poveste a Mânăstirii Chiajna. Rezemaţi de tejghea, de soba călduţă, în mirosul acela de scorţişoară şi prăjiturele vanilate, îşi aminteau de copilăria lor, când fiecare dintre ei s-a jucat în ruina misterioasă.
Un tânăr, Constantin Dragomir, îşi amintea cum i-au spus nişte arheologi, pe când era copil, că biserica ar avea sub altar şi-un fel de “buncăr”, de unde porneşte un tunel până aproape de Chiajna. Acolo, în locul numit “La Ford”, încă se văd nişte guri de cărămidă dărăpănate, pe unde se jucau copiii. Un bătrân pe nume Costache Tătaru spunea că toţi cei care-au luat cărămidă din fosta biserică au avut necazuri mari imediate, imposibil de explicat. Iar gazda noastră, Zamfira, cu mâinile rezemate de tejghea, ne zicea zâmbind că mulţi taximetrişti care vin până aici 15 kilometri din Bucureşti refuză să meargă mai departe de ruină. Când ajung în dreptul ei îşi fac cruce, lasă omul în stradă, zicând că le e teamă şi nu vor să mai continue cursa. “S-a făcut multă vâlvă, cu biserica noastră. Astăzi, mai mult bucureştenii din oraş, decât noi, oamenii locului, mai cred în poveştile astea…”.
O adevărată “şezătoare” se strânsese pe nesimţite în jurul meu, în prăvălia tihnită. Bărbaţi cu o bere în mână, femei cu paporniţe pline, ce uitau să se întoarcă acasă. Şi toţi vorbeau, se completau, încercând parcă să afle împreună adevărul. Nici nu ne-am dat seama când trecuse timpul, că se făcuse aproape de ceasul vecerniei. Iar când primele clopote au început să se audă de pe dealul mânăstirii, oamenii au sorbit ultima gură de bere şi au tăcut. Femeile şi-au luat sacoşele şi au plecat. Cântecul clopotelor i-a făcut să cadă pe gânduri. Ca şi cum le-ar fi fost jenă de locul acela devenit, astăzi, sfânt. În faţa rafturilor colorate, Zamfira a spus zâmbind: “E frumos acolo. Aţi fost? E pace şi e frumos. Sunt flori, e tihnă, călugării Îi cântă lui Dumnezeu… Lumea s-a schimbat. Azi, omul cel mai mult îşi doreşte pacea. Pacea în inimă. Cine să mai creadă în poveşti cu blesteme?”.
Formula As , Autor
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.