Expansiunea centrelor industriale din primele decenii de comunism a adus cu ea și grave probleme de mediu, unele rămase nerezolvate până în prezent și le-a făcut cunoscute ca fiind unele dintre cele mai poluate orașe din România comunistă.

Industria grea din România și-a atins apogeul expansiunii în deceniile de comunism, însă a transformat unele orașe în locuri în care poluarea făcea ravagii, spre disperarea zecilor de mii de oameni afectați direct de problemele de mediu.

Orașele Hunedoara, Călan, Zlatna, Lupeni și Reșița din vestul României s-au dezvoltat datorită minelor și a metalurgiei începând din secolul al XIX-lea și au atins apogeul industrializării în anii ’70.

Orașul Zlatna, fosta așezare antică Ampelum, din Munții Apuseni, s-a dezvoltat ca un centru minier important al Transilvaniei încă din secolul al XVIII-lea, când aici a fost înființată prima topitorie de metale neferoase.

În anii ‘80, combinatul din Zlatna producea 15.000 de tone de cupru anual, dar și acid sulfuric şi sulfaţi de cupru, fier şi magneziu. Uzinele se aflau atunci în plină expansiune, însă modul în care erau gestionate au făcut ca Zlatna să devină unul dintre cele mai poluate orașe din Europa.

Localnicii au semnalat de nenumărate ori problemele de mediu, iar uneori revistele le publicau sesizările. Una dintre reclamații, cu titlul „Stop poluării atmosferei din Zlatna”, a fost publicată în revista Femeia, în 1978.

„Suntem un grup de mame din oraşul Zlatna şi vrem să va relatăm o problemă mult disputată aici la noi, din păcate nerezolvată, mereu tergiversată şi amânată. Este vorba de necazurile pricinuite de întreprinderea metalurgică din localitate, care ani de-a rândul împrăştie în aerul dintre munţi substanţe toxice ce depăşesc frecvent concentraţia maximă admisă. Atât locuitorii oraşului cât şi forurile locale au atenţionat de nenumărate ori conducerea sus-numitei întreprinderi privind daunele poluării asupra sănătăţii oamenilor şi mediului înconjurător, au fost făcute în repetate rânduri propuneri de măsuri tehnice pentru stăvilirea noxelor rezultate, dar degeaba, conducerea întreprinderii metalurgice din Zlatna rămâne nepăsătoare, încâlcind in continuare obligaţiile ce-i revin”, informa revista Femeia, în 1978.

Reziduurile metalurgice provenite de la uzinele de cupru erau depozitate pe sol, ca zgură și cenușă cu conținut mare de metale grele, ori ajungeau în aer, prin coșurile uzinelor, odată cu topirea concentratelor cuproase.

„Ca urmare a acestor emisii, solul este contaminat cu metale grele pe o rază de 30 de kilometri, poluarea afectând 17.655 de hectare de păduri și fânețe, 490 de hectare de teren agricol și 40 de hectare de livezi. Un adevărat infern”, informa ziarul Cuvântul Libertății în 1991.

Oficialii uzinei recunoșteau problemele grave cauzate de poluare, însă arătau că sunt cauzate în principal de modul în care vechea topitorie de cupru fusese poziționată față de oraș, în secolul al XVIII-lea.

„Vina o poartă întâi de toate cei care au amplasat întreprinderea în acest topoclimat de adăpost care nu permite circulaţia curenţilor de aer şi dispersarea gazelor în atmosferă. Din 1747 atmosfera din Zlatna e viciată de reziduuri gazoase care conţin bioxid şi trioxid de sulf, cadmiu, arsenic, plumb şi zinc. Aşadar, două secole de poluare”, informa revista Flacăra, în 1987.

Inginerul șef Mircea Roman, de la întreprinderea metalurgică și minieră din orașul Zlatna, arăta cât de poluat devenise orașul din Munții Apuseni, după mai mult de două secole de activitate industrială.

„Mircea Roman este născut chiar în localitatea în care lucrează şi tot aici locuieşte. De câţiva ani buni, el este confruntat cu problemele producţiei şi cu nemulţum irile concetăţenilor, provocate de poluarea tot mai îngrijorătoare. A văzut cu ochii lui grădinile oamenilor şi pădurile arse de acidul sulfuric, provenit din combinarea bioxidului de sulf cu umiditatea din atmosferă, a văzut, de asemenea, ciorapii femeilor arşi de acelaşi nefericit acid. Știe că există multe intoxicaţii cu plumb, că sunt afectate căile respiratorii; că oamenii au dureri de cap din pricina gazelor rezultate în urma procesului de producţie; şi mai ştie că din cauza cadmiulul osul devine spongios şi fragil”, informa revista Flacăra, în 1987.

Uzinele și minele din orașul Zlatna au dus, timp de mai multe decenii, la poluarea apelor Ampoiului cu plumb, zinc, cadmiu și cianuri. Toate au fost fost închise definitiv până la mijlocul anilor 2000.

Orașul Călan, acoperit de funingine

Nori de funingine și praf de cărbune s-au ridicat ani în șir deasupra orașului Călan și a satelor aflate în împrejurimile sale, pe valea Streiului. Peste dealuri, în valea Cernei, Hunedoara oferea o priveliște la fel de stranie, cufundată în ceața purpurie a marelui combinat siderurgic.

Uzinele metalurgice Călan au fost înființate în 1875 și și-au atins potenţialul maxim un secol mai târziu. Furnalele, fabrica de aglomerat şi cocseria din Călan foloseau în procesele tehnologice smoală, cărbuni, minereu brut din Valea Jiului, minereu omogenizat, calcar şi produceau cocs, fontă lichidă, zgură, fontă brută, fontă cenușie, cocs de brichete, cocs de fluidizare, semicocs și zgură granulată.

Combinatul Victoria Călan devenise sursa de poluare principală a așezărilor din Valea Streiului, lucru remarcat în presa comunistă.

„Substanţele ajunse în apă provoacă îm ¬bolnăviri şi mortalităţi la animale. Este sem nificativ, în acest sens faptul că în cooperativele agricole, de pe raza Călanului, gradul avansat de poluare, prin cantităţile mari de pulberi ce se emană de la uzinele Victoria Călan, diminuează producţia de lapte, iar natalitatea animalelor înregistrează scăderi până la 50 la sută”, informa ziarul Satul Socialist, în 1970.

Din cauza poluării provenite de la combinat, în anii următori râul Strei nu a mai putut fi folosit ca sursă de alimentare cu apă a mai multor localități din Hunedoara, apa urmând să fie adusă din Retezat (Râul Bărbat) iar băile termale antice din Călan, transformate în stațiune, au devenit și ele inutilizabile.

„Streiul este râul a cărui situaţie s-a înrăutăţit cel mai accentuat datorită noului combinat siderurgic de la Călan. Ar fi poate cazul cel mai flagrant de încălcare a legii şi normelor în vigoare privind protecţia calităţii apelor: două noi furnale de 1.000 de metri cubi fiecare au intrat în funcţiune fără a avea asigurate instalaţiile de epurare, al căror cost nu reprezintă nici unu la sută din valoarea investiţiei, şi poate tocmai de aceea ele sunt considerate lucrări minore”, informa revista România pitorească, în 1980.

Combinatul Victoria Călan a intrat în declin în anii ´80, iar în anii 2000, complexul metalurgic a fost închis și dezafectat. Furnalele şi marile coşuri de fum din Combinatul Victoria Călan au dispărut, demolate împreună cu celelalte clădiri industriale sau ruinate de timp și de oameni.

Hunedoara, orașul cu cer purpuriu

În anii ’70, Combinatul siderurgic Hunedoara ocupa o întindere de peste 400 de hectare în jurul orașului muncitoresc, de care era despărțit prin apele Cernei.

„Pe cele 430 de hectare ale Combinatului Siderurgic Hunedoara există două secţii cu şase furnale în funcţiune; trei secţii de oţelării – 13 cuptoare Martin şi şase cuptoare electrice; bloomingul. Şi asta sunt numai o parte”, relata publicistul Mircea Bunea (1938 – 2012), în Scînteia (28 ianuarie 1972).

Combinatul siderurgic Hunedoara cuprindea atunci șapte uzine: cocseria, furnalele, oțelăriile, uzina siderurgică, laminoarele, secțiile de producție, alimentare și distribuție și uzina de transporturi feroviare. Toate emanau o gamă de poluanţi diversă, care cuprindea gaze şi aerosoli nocivi, de dioxid de sulf, hidrogen sulfurat, monoxid de carbon, dioxid de carbon, fenoli, funingine. Norii de praf roșiatic acopereau orașul, iar suspensiile ajungeau apoi pe sol, murdărind totul.

Râul Cerna din Hunedoara devenise una dintre cele mai poluate ape curgătoare din România, fiind locul unde ajungeau tune de uleiuri nocive evacuate din laminoarele combinatului, apele uzate ale uzinelor, praful de minereu de fier și de cocs din combinat.

În Hunedoara, în anii ’70 și ’80 au fost construite mai multe stații de epurare, iar volumul apelor uzate și al deversărilor de ape murdare în râul Cerna s-a redus treptat. De asemenea, combinatul a fost dotat cu numeroase electrofiltre, menite să reducă poluarea atmosferică. Începând din anii ’60, zeci de mii de arbori au fost plantați în Hunedoara, pentru a reduce impactul cauzat de activitățile industriale.

Combinatul siderurgic Hunedoara, decor post-apocaliptic

Începând din anii ’90, când secțiile considerate „neviabile” ale combinatului s-au închis treptat, odată cu declinul metalurgiei și mineritului, colosul siderurgic rămăsese un loc straniu prin atmosfera din jurul său.

„Castelul a fost înconjurat pe trei laturi de halele combinatului, de turnuri de beton de răcire, de cuptoare şi rânduri de coşuri de fum falnice care aruncau fum usturător, maroniu-roşcat. Culoarea era dată de dioxidul de azot, un gaz toxic care formează acid nitric la contactul cu ploaia. Pe măsură ce fumul se răspândea, cerul devenea roz ca şi cum ar fi întotdeauna apusul soarelui. De-a lungul celei de-a patra laturi a castelului, o un funicular zgomotos transporta coşuri uriaşe de minereu de fier direct în cuptoare, de la o mină îndepărtată. A fost ca şi când am cădea într-un fel de coşmar industrial distopic sau în decorul unui film post-apocaliptic”, relata Peter de Graaf, un fotograf neo-zeelandez care vizitase Hunedoara în anii ’90.

Călătorul a dormit sub cerul liber în noaptea petrecută în Hunedoara, pe dealul învecinat Castelui Corvinilor și vechilor furnale din Combinatul siderurgic Hunedoara.

„Din anumite motive, am decis să dorm în noaptea aceea sub stele – nu că aş putea vedea vreuna prin ceaţa azotată – pe un deal cu iarbă de lângă castel. Toată noaptea cuptoarele au mugit şi au gemut şi au aruncat o strălucire de foc peste oraş. Era ca o viziune medievală a iadului. M-am tot gândit la morile satanice întunecate ale secolului al XIX-lea, din poezia lui William Blake, plângând revoluţia industrială. Inutil să spun că nu am dormit prea mult”, povestea Peter de Graaf.

După dezafectarea celor mai multe dintre secțiile combinatului, în ultimii ani natura s-a regenerat, iar vegetația luxuriantă ocupă aproape 200 de hectare de terenuri virane, rămase din vechea platformă siderurgică.

În ultimii ani ai regimului comunist Baia Mare a fost recunoscută ca unul dintre cele mai poluate oraşe industriale din Europa. Centrul metalurgic din nordul ţării, cu o istorie de aproape două milenii, a lăsat în urmă peste 300 de halde de steril şi aproape 20 de iazuri de mină, multe dintre acestea rămânând neecologizate.

În Valea Jiului, minele de cărbune, marea uzină textilă Vâscoza din Lupeni şi termocentrala Paroşeni au fost principalele surse de poluare ale celor șase oraşe monoindustriale. Nu doar aerul, dar şi apele care traversau depresiunea erau afectate de poluanţii industriali.

La sfârşitul anilor ‘80, în Giurgiu, pe malul Dunării, a fost inaugurată una dintre marile uzine chimice din România, însă funcţionarea ei a fost considerată un adevărat dezastru pentru localnicii de pe celălalt mal al fluviului. Vântul şi curenţii de aer făceau ca fumul toxic de clor produs de combinatul Verachim să cuprindă oraşul Ruse, legat de România printr-un „pod al prieteniei” construit în anii ‘50.

Copșa Mică, orașul acoperit cu negru de fum

Însă poate cel mai faimos oraș din România în ce privește poluarea a fost Copșa Mică, considerat unul dintre cele mai poluate oraşe din Europa.

„Sunt două fabrici în Copşa Mică. Una produce negru de fum, folosit la anvelope. Cealaltă produce zinc, plumb, cupru, cadmiu şi alte metale neferoase. Împreună, ele împrăştie 30.000 de tone de particule şi funingine în fiecare an, făcând din Copşa Mică, un orăşel cu 6.000 de locuitori, unul dintre cele mai poluate locuri din Europa. Negrul de fum este cel mai vizibil poluant. Iar cei care muncesc în topitorie simt constant duhoarea şi gustul acidului sulfuric. Dar cel mai semnificativ pericol vine de la poluarea invizibilă, de la nivelele ridicate de plumb şi de la ameninţările nedeterminate ale amestecului de particulele toxice din aer”, scria jurnalista Celestine Bohlen, în ediţia din 5 martie 1990, din The New York Times.

Jurnaliștii americani au relatat pe larg despre oraşul pe care îl descriau ca fiind îngropat de poluare.

„Pe o întindere de aproape 15 mile în jur, fiecare loc din această vale odinioară delicată, arată ca şi cum ar fi fost înmuiat în cerneală. Arborii şi tufişurile sunt negri. Casele şi străzile arată de parcă ar fi fost într-un şemineu. Chiar şi oile din turmele de pe deal sunt de un gri murdar”, informa The New York Times.

În anii ’90, sute de oameni din zona Copșa Mică erau diagnosticați cu cantități excesive de plumb în organism, care puteau cauza boli grave în organism. Deşi ieşeau la pensie la vârsta de 50 de ani, mulţi dintre foştii muncitori mai aveau de trăit câţiva ani, arăta jurnalista.

adevarul.ro