Sarmalele, zic unii, le-am „luat” de la turci sau greci; ciorba cu borş – de la ucraineni ori ruşi, gulaşul de la unguri… O fi. Dar dacă ar fi să căutăm nişte mâncăruri „neaoşe”, nişte bucate pe care să le putem socoti chiar tradiţional româneşti, la ce ne-am opri? Păi, lucrurile sunt tare complicate, mult mai complicate decât par, ceea ce, însă, face demersul şi mai interesant. Să explorăm, aşadar, subiectul, pătrunzând în trecut cât de departe ne îngăduie informaţiile arheologice.
Întrebaţi care ar fi, după părerea lor, mâncarea cea mai neaoş românească, mulţi ar răspunde numaidecât „mămăliga” şi ar şi vedea instantaneu, cu ochii minţii, o mămăligă de porumb, galbenă ca soarele, aburind în mijlocul mesei.
Pe de o parte, ar avea dreptate, în măsura în care „tradiţională” ar însemna „foarte mult consumată, de vreo 10-15 generaţii”. Pe de altă parte, mulţi greşesc, închipuindu-şi că mămăliga de porumb are cine ştie ce istorie lungă pe meleagurile noastre şi se miră auzind că românii nu cunosc porumbul decât de vreo 350 de ani. Se miră deoarece nu ştiau – sau au uitat – că porumbul a venit din America, după descoperirea acesteia de către Cristofor Columb (1492) şi a intrat în Europa prin vest, ajungând la noi abia în secolul al XVII-lea.
Bun la gust şi foarte productiv, el a înlocuit rapid meiul, care fusese până atunci „cereala de mămăligă” a românului. Meiul – sau mălaiul, cum mai era numit atunci – era consumat de populaţia din Ţările Române, mai ales în Moldova şi Muntenia, pe scară atât de largă încât, relatează un misionar catolic călător pe la noi, Mihai Viteazul era poreclit de saşi, în derâdere, „Mălai-Vodă.”
Meiul era „cereala de mămăligă” a românilor până în secolul al XVII-lea, când a foat înlocuit de porumb.
Meiul e, aşadar, un aliment vechi în cultura culinară românească, numai că tradiţia folosirii lui a fost curmată de apariţia porumbului, care i-a luat locul ca aliment de bază în dieta ţăranului român. Mămăliga de porumb a devenit mâncarea de zi cu zi; efectiv, era hrana de bazăa ţăranilor români, care „uneori fac şi de trei ori pe zi mămăligă”, cum scrie dr. Gheorghe Crăiniceanu în lucrarea sa „Igiena ţeranului român” (1895).
Problema era că starea materială precară a majorităţii populaţiilor româneşti la acea vreme făcea ca mămăliga să fie aproape singura hrană a oamenilor, ceea ce provoca mari probleme de sănătate. Porumbul, oricât de hrănitor, nu putea furniza toate principiile nutritive necesare organismului uman şi mulţi ţărani sufereau de boli carenţiale, datorate malnutriţiei. În special pelagra făcea ravagii, iar numeroşi medici şi alţi oameni de ştiinţă, care au studiat condiţiile de trai ale ţăranilor români în secolul al XIX-lea şi începutul secolului XX, denunţau această stare de lucruri, considerând că alimentaţia bazată pe porumb era cauza majoră a epidemiilor de pelagră.
Revenind la subiectul nostru, mămăliga de porumb este, aşadar, o mâncare tradiţională, dar nu aşa de veche cum cred mulţi.
Porumbul era necunoscut românilor până în secolul al XVII-lea.
Şi la fel stau lucrurile şi cu alte alimente care ni se par cum nu se poate mai tradiţionale (şi chiar sunt, în sensul că le ştim de mult şi le consumăm mult), dar care, în realitate, au venit din Americi şi au la noi o tradiţie de vreo 300-400 de ani, nu de mii de ani: fasolea – păi ce e mai tradiţional decât o iahnie de fasole? -, cartofii, dovleacul, ca să nu mai vorbim de ardeii şi roşiile care ilustrează tradiţia românească a grădinăritului.
Ceea ce e remarcabil e felul în care am adoptat noi aceste plante exotice şi le-am integrat în bucătăria noastră tradiţională, înlocuind astfel turtele şi mămăliga de mei cu echivalentele lor din porumb, adăugând în repertoriul plăcintelor (alături de cele cu mere sau cu brânză) pe cea cu dovleac şi făcând şi alte felurite substituiri, adăugiri, combinaţii care ne-au dus spre gusturile şi bunătăţile de azi.
Preistoria culinară
Dar, dacă vrem să ştim ce se mânca pe melegurile noastre înainte de descoperirea Americii (eveniment care a avut un impact major asupra culturii culinare a Europei), să căutăm mai degrabă, departe de tot în trecut, ca să aflăm ce mâncau în vechime strămoşii noştri.
Iar epoca din care avem ceva mai mutle informaţii este Neoliticul, perioada în care oamenii au renunţat treptat la viaţa nomadă, devenind sedentari, şi au trecut de la traiul de vânători-culegători la cel de păstori şi cultivatori de plante.
Cercetările arheologice arată că, în Neolitic, oamenii cultivau, pe teritoriul de azi al României, grâu (mai multe specii decât azi), orz, ovăz, secară, mei.
Cu meiul, am văzut ce s-a întâmplat; ovăzul, la noi, nu este o hrană a oamenilor, ci a animalelor, deşi nu se poate şti dacă în preistorie lucrurile stăteau la fel ca azi. Dintre toate, grâul are o prezenţă nu numai îndelungată şi neîntreruptă, ci şi o importanţă aparte între alte cereale, lucru dovedit nu numai de descoperirea de boabe de grâu în vestigiile unor aşezări preistorice, dar şi de multele rituri şi ceremonii, mituri şi superstiţii legate de el şi de cel mai important produs obţinut din el – pâinea.
Există, de asemenea, unele dovezi al cultivării viţei-de-vie, deşi nu e clar dacă înaintaşii noştri preistorici făceau şi vin.
Ce se mai mânca pe vremuri la noi şi se mai mănâncă şi azi, ca să putem zice că are tradiţie lungă de tot? Parcă-i aud pe carnivori strigând: „Porcul!”
Corect, hai să vorbim şi despre hrana de origine animală, mai ales că animalele lasă adesea urme arheologice mai evidente decât plantele. În general, oasele şi dinţii animalelor se păstrează mai bine decât materia vegetală, mai fragilă, aşa că arheologii pot afla multe despre activităţile de creştere a animalelor şi despre folosirea diferitelor specii ca surse de hrană.
Frigerea pe jar sau pietre încinse a fost, probabil, prima metodă de a găti.
Ce ne spun, în acestă privinţă, dovezile arheologice găsite la noi în ţară?
Creşterea animalelor datează tot din Neolitic, când au fost domesticite câteva specii de mamifere care stau şi azi la baza industriei cărnii şi a lactatelor.
Astfel, în mileniul al V-lea î.e.n., existau populaţii care creşteau vaci pentru carne şi lapte, sugerează un studiu al vestigiilor descoperite în situl arheologic Borduşani-Popină, din sud-estul României. Şi tot în situl de la Borduşani-Popină, precum şi la Hârşova, au fost descoperite dovezi ale unor activităţi bine organizate de creştere şi sacrificare a caprelor şi oilor, precum şi dovezi ale pescuitului, arătând că şi peştele era parte a alimentaţiei strămoşilor noştri preistorici.
Creşterea caprelor, a oilor şi a vacilor a precedat, se pare, creşterea porcilor; un studiu din anul 2012 arată că, pe tot teritoriul de azi al României, în Neoliticul timpuriu, în depozitele de oase de animale domestice, aceste specii de rumegătoare erau mult mai bogat reprezentate decât porcul. Autorii au explicat fenomenul prin faptul că respectivele comunităţi umane nu erau bine statornicite, aveau o mobilitate mare, datorată nevoii de a asigura hrană pentru bovine, capre şi oi.
Porcii domestici încep să aibă o prezenţă semnificativă abia spre sfârşitul Neoliticului, sugerând că respectivele comunităţi umane deveneau sedentare în tot mai mare măsură. Faptul că – după cum arată studiul oaselor – porcii erau sacrificaţi, cel mai adesea, înainte de vârsta de doi ani indică faptul că specia era crescută pentru carne. Deşi existau deosebiri între porcii domestici şi mistreţi, ele nu erau atât de pronunţate ca astăzi; cercetătorii cred că porcii trăiau într-o stare de semi-libertate, ceea ce favoriza încrucişările dintre porcii domestici şi mistreţi.
Oricum ar fi, carnea de porc se bucură într-adevăr, în această parte a lumii, de o preţuire ce datează de multe milenii; e cum nu se poate mai tradiţională, aşa cum de altefel cred şi simt mulţi dintre români.
Găinile, domesticite în Asia (unde trăieşte specia sălbatică din care descind), au ajuns în estul Europei probabil în jurul anului 3000 î.e.n.; ele sunt strămoaşele găinilor pe care le creştem azi, specie de bază în alimentaţia noastră, datorită producţiei mari de carne şi ouă.
Dar ce se poate spune despre modul de a găti? Neoliticul a adus şi în această privinţă schimbări uriaşe. Pe lângă cultivarea plantelor şi creşterea animalelor, Revoluţia Neolitică a implicat şi dezvoltarea unui nou meşteşug: cel al olăritului, care permitea oamenilor să fabrice vase de ceramică. Până atunci, lipsa vaselor nu prea permisese cine ştie ce varietate în modul de preparare a hranei; frigerea pe jar sau pe pietre încinse era probabil cel mai răspândit fel de a găti. Vasele de lut au însemnat o mare schimbare, căci, chiar dacă nu rezistau bine la contactul direct cu flacăra, îngăduiau totuşi omului să prelucreze în hrana în moduri mai felurite, să imagineze noi modalităţi de a depozita alimentele şi de a le conserva.
Strămoşii noştri neolitici mâncau cu siguranţă multe alimente pe care noi nu le mai mâncăm azi; alături de plantele cultivate şi de carnea şi lactatele pe care le obţineau de la animalele domestice, ei consumau şi o varietate mare de specii sălbatice, suplimentându-şi alimentaţia cu păsări şi mamifere – vânate ori prinse cu capcane -, cu peşti, cu ciuperci, cu frunze şi fructe de plante sălbatice, prelungind astfel, într-o măsură, modul de viaţă al strămoşilor lor vânători-culegători, suprapunându-l parţial peste noul fel de trai – de păstori şi agricultori – la care îi dusese Revoluţia Neolitică.
Unii cercetători vest-europeni au explorat universul culinar preistoric prin prisma ingredientelor şi a modului de a găti; unul dintre cei mai cunoscuţi specialişti este arheologul britanic Jacqui Wood, care s-a specializat în studiul şi reconstituirea vieţii de zi cu zi a populaţiilor preistorice europene şi este, printre altele, autoare a unor cărţi de bucate cu reţete „stil preistoric”. Multe dintre reţetele ei se potrivesc cu ceea ce ştim despre alimentaţia înaintaşilor noştri din Epoca de Piatră, aşa că, pentru cei pasionaţi de bucate preistorice, cărţile ei (Prehistoric Cooking; Tasting the Past) sunt o sursă de inspiraţie dintre cele mai interesante.
Dar să încheiem cu o reţetă culeasă de un iubitor şi cunoscător român al hranei: Radu Anton Roman (1948 – 2005). Cartea lui cea mai cunoscută şi mai îndrăgită, „Bucate, vinuri şi obiceiuri româneşti,”, repertoriază sute de reţete de mâncăruri care, dacă n-or fi toate vechi, sunt totuşi „tradiţionale” în sensul că sunt binecunoscute şi mult-mâncate (cel puţin pe plan local), ştiute de cei ai locului şi considerate şi ele „de-ale locului”. (Adesea, două generaţii sunt de ajuns pentru ca o mâncare să ajungă să fie socotită tradiţională; păi, dacă o găteau şi mama şi bunica, cum să nu fie tradiţională?)
Printre ele, iată una într-adevăr neobişnuită, care l-a impresionat pe autor prin aerul ei de vechime pierdută în timp. Mâncare „ciudată, neaşteptată, elementară”, spune Radu Anton Roman despre „păpuşile de dragavei” înscrise de el în capitolul consacrat mâncărurilor olteneşti. ”Are ceva ritual, neliniştitor, poartă un mesaj din străvechime.”
Cum se face? Se leagă mănunchiuri de ştevie, se frig pe grătar, se curăţă de frunzele arse de la exterior, li se dă gust cu ardei iute tocat şi o zeamă de oţet amestecat cu apă şi sare şi se mănâncă.
Dacă am elimina ardeiul iute şi grătarul – adaosuri istorice mai recente – ce ar mai rămâne? Într-adevăr, o mâncare primitivă, ce-ar evoca o epocă foarte îndepărtată a istoriei şi a gătitului; ar părea că datează de dinaintea inventării neolitice a oalelor, dintr-un timp când carnea nu era la îndemână în ograda crescătorului de animale, aşa că era mai îndemână o „friptură” de frunze verzi, de buruieni adunate de pe câmp, cu care oamenii să-şi mintă foamea. Şi ar fi o reţetă care ar mulţumi şi pe cel mai împătimit adept al dietei paleolitice, atât de „la modă” azi.
Mai arhaic şi tradiţional nici că se poate.
descopera.ro